Cum ne-a prins Sfintele Paști în Londra, am ales pentru Noaptea de Înviere Parohia ”Sfântul Gheorghe”, biserica fiind cea mai aproape și, din câte am înțeles, cea mai cunoscută. De la locuința fiicei mele sunt 20 de minute de mers cu mașina. Am luat un taxi și am făcut exact 45 de minute, traficul în centrul Londrei fiind infernal, chiar dacă ne apropiam de miezul nopții. Se adeverește încă odată că în marile metropole viața de noapte o egalează pe cea din timpul zilei. Biserica este situată în centru, pe Fleet Street. Prima surpriză (plăcută) a fost atunci când ne-am apropiat de locație. Poliția londoneză a luat măsura blocării circulației în zonă, după ce strada a fost ocupată de peste 1.500 de români adunați în fața bisericii. Un polițist a apreciat că sunt în jur de 2.000 de oameni masați pe câteva sute de metri de bulevard. Doamne, ce ne-am mai bucurat când am văzut atâta lume! Zău dacă nu m-au podit lacrimile la vederea atâtor români ce au dorit să serbeze împreună cel mai important eveniment din istoria creștinității. Și în stradă era un vânt de tot trecea prin noi, iar mercurul din termometre nu depășea limita de opt grade.

A doua surpriză (neplăcută) a fost locația propriu-zisă a bisericii. Mă așteptam să găsesc o biserică ortodoxă de mici dimensiuni, cochetă, caldă, bine întreținută, păstorită de un preot-paroh apropiat de românii nevoiți să trăiască la mii de kilometri distanță de țară. Când colo am dat de un colos gotic, o biserică pe care preotul Silviu Petre Pufulete o împarte cu colegul lui anglican, fiecare având la dispoziție câteva ore pe zi. M-am și gândit cum Dumnezeu ar putea răsuna ortodoxul ”Hristos a înviat din morți…” sau un cor bizantin în această clădire de gheață. La un colț al bisericii se vindeau lumânări la suprapreț. Câteva sute de români s-au așezat la coada care se lungea în fiecare minut. Cu toate că erau umiliți nepermis de un popă depășit complet în privința organizării unui asemenea eveniment, se încăpățânau să ajungă să pună mâna pe o lumânare de cea mai proastă calitate, subțire cât un creion, ce emana la aprindere un miros greu de suportat. Noroc că era aproape imposibil să o aprinzi sau să o menții ”în viață”. Am avut șansa să primim o lumânare de la un român prevăzător care a adus mai multe bucăți de acasă.

Cam la zece minute după miezul nopții, la ușa de la intrare s-au auzit ceva voci. Cu greu am dedus că preotul Pufulete se adresează mulțimii. A îngânat ceva, dar nu putea fi auzit nici măcar de cei care erau în primele rânduri. Toți ne uitam cu uimire la spectacolul jalnic oferit de un preot al cărui loc cu siguranță nu-i în parohia londoneză. De ce nu s-a îngrijit să aibă o stație de amplificare, să poată fi auzit de cei care au făcut eforturi ca să vină din toate colțurile Londrei? În zonă sunt numai instituții publice, așa că la miezul nopții nu ar fi deranjat pe nimeni, mai ales că poliția a creat confortul necesar manifestării. La un moment dat, românii prezenți ”și-au luat soarta în propriile mâini” și au cântat cu suflet ”Hristos a înviat…”, fără să le mai pese de popa slăbănog.

Cântările repetate au fost conturbate de strigătele unui grup de țigani al cărui lider era o rapandulă borțoasă, ce trăgea cu sete dintr-o sticlă de șampanie, și un pitic gonflabil îmbrăcat la sacou roșu și papion! ”Viva la Romania”, urla isterica, îndemnându-i pe privitori să serbeze și să le arate englezilor ce știu să facă românii. Și ei le-a arătat, câteva minute mai târziu. Animalele au urlat din toate coardele și au spart sticlele pe asfaltul din mijlocul bulevardului. În cele din urmă a intervenit poliția și a săltat baragladinile. O femeie în vârstă a început să plângă de rușine. Sute de oameni au privit stupefiați și consternați la circul oferit de conaționalii noștri.

Am auzit o voce resemnată venită dintr-un grup cu tineri foarte bine și elegant îmbrăcați: ”Din cauza asta am plecat din România, dar și aici ne facem de rușine. E Noaptea Învierii însă noi nu ne vom trezi niciodată pentru că, dacă nu suntem blestemați, cu siguranță ne-am pierdut complet identitatea pe care nici nu știu dacă am avut-o vreodată…” În această atmosferă dezolantă, după câteva minute românii au plecat amărâți și dezamăgiți spre case. Nici măcar n-au așteptat să înceapă slujba și să primească Sfintele Paști. Dacă s-o fi ținut și Slujba de Înviere, pentru că niște tineri care au stat în imediata apropiere a preotului, au spus că acesta era beat! Nu i-am crezut, am insistat să aflu adevărul, și unul dintre ei mi-a spus franc: ”Domnule, crede-mă că e beat. Nici nu-și poate mișca limba în gură, e mangă!”

Am tras cu urechea prin mulțime și am auzit numai vorbe de ocară la adresa preotului Pufulete, de existența căruia n-am știut absolut nimic până în noaptea asta de pomină. Poate aude și conducerea BOR și se interesează de situația din această parohie. Așa va putea afla câte ceva și despre tarifele absolut nesimțite pe care le practică Pufulete asupra românilor care apelează la serviciile lui atunci când au nevoie. Și uite așa ne-am pierdut practic cea mai importantă noapte a anului. Asta și pentru că nu l-am ascultat pe fiul meu Bogdan, care ne-a spus: ”Haideți să mergem la o catedrală grecească sau la o biserică rusească. Oricum slujba o știm pe de rost, nu ne interesează limba, ascultăm un cor bizantin, vedem un ritual adevărat și luăm Paștile de la ei”. Poate că era mai bine, dar, dacă procedam așa, nu auzeam de Pufulete…
Grigore Ciascai, Londra, 15 aprilie