”În ziua următoare, când s-au coborât din munte, L-a întâmpinat mulţime multă. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că îl am numai pe el; şi iată un duh îl apucă şi îndată strigă şi-l zguduie cu spume şi abia pleacă de la el, după ce l-a zdrobit. Şi m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, şi n-au putut. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău. Şi, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. Iar Iisus a certat pe duhul cel necurat şi a vindecat pe copil şi l-a dat tatălui lui. Iar toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu”. (Luca 9, 37-43)
Cu aceste cuvinte se ruga un părinte către Domnul Iisus Hristos: „Învăţătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că numai pe el îl am!”. Multe speranţe şi-a pus tatăl amintit astăzi în ajutorul Mântuitorului.
Rugămintea aceasta o pot înţelege la adevărata ei valoare doar cei care au trecut prin situaţii asemănătoare. Oare mama sau tatăl vor avea linişte atunci când îşi văd fiul sau fiica pe patul de suferinţă? Tot ca părinţi ştim că, în multe situaţii, pentru păcatele noastre suferă copiii noştri. Copiii sunt rodul dragostei, dar şi ferestre spre ziua de mâine şi spre veşnicie.
După cum sunt părinţii, aşa vor fi şi copiii sau, altfel spus, dacă priveşti spre un copil, în spatele lui vei vedea părinţii cu caracterul şi felul lor de-a fi. Dacă-şi vede părinţii postind şi rugându-se, şi el va face întocmai. Dacă părinţii vor merge la biserică, şi el va merge. La urma-urmei, copiii sunt singurele semne ale trecerii noastre pe acest pământ. (Pr. D. Păduraru)
