”Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre.” (Marcu 11, 22-26)
Mulți dintre frații noştri au falsa impresie cã de iertat trebuie sã ierte doar Dumnezeu. Dacã vom citi cu atenție pericopa evanghelicã din aceastã zi, vom putea descoperi o altã perspectivã asupra acestei probleme.
Cuvintele Domnului Iisus Hristos ne pun în situația de a face noi primul pas pe acest drum al înțelegerii și al iertãrii. Sã nu îndrãznim sã ne gândim la iertarea lui Dumnezeu dacã noi nu avem puterea de a ierta.
Știm cã este greu și tocmai din acest motiv Domnul Hristos ne-a poruncit sã iertãm. Dacã nu avem puterea sã iertãm celor care ne greșesc, nu facem altceva decât sã ducem aceastã povarã toatã viața.
Uneori suntem tentați sã îmbrãcãm gestul iertãrii în formule de genul „te iert, dar nu te uit” sau „dacã Dumnezeu te iartã, te iert și eu”. Aceasta trãdeazã o iertare înjumãtãțitã, de fapt o falsã iertare. Iertarea trebuie sã fie din tot sufletul și încã „de șaptezeci de ori câte șapte”! Iertarea este o stare de grație și un gest de smerenie. (Pr. D. Pãduraru)
