Domnul Iisus Hristos a mustrat pe locuitorii unor cetăţi care, în ciuda faptului că au fost martori la multe din minunile săvârşite de El, nu s-au dezis de viaţa păcătoasă în care se aflau.
Cei care nu s-au pocăit, în ziua judecăţii, vor fi îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu. Această îndepărtare înseamnă să trăieşti veşnic în „întunericul cel mai din afară” – acolo unde „este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
Să ne imaginăm următorul lucru: dacă Domnul Hristos ar trece astăzi prin localităţile în care locuim şi ar privi la faptele pe care le săvârşim, oare ce cuvinte ar avea de spus la adresa noastră? Ne-ar privi cu bunătate sau suntem pasibili de mustrare?
Trebuie făcută precizarea că, atunci când vorbim de pocăinţă şi de cei care se pocăiesc, nu ne referim la cei care se autointitulează pocăiţi. Pocăinţa nu se autoproclamă, nu se pune pe tarabă. Pocăinţa înseamnă spovedanie sinceră, renunţare la păcatele săvârşite şi angajarea într-o viaţă plăcută lui Dumnezeu. (Pr. D. Păduraru)