”Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu şi, privind toate în jur şi vremea fiind spre seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece. Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Şi, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau. Şi au venit în Ierusalim. Şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Şi-i învăţa şi le spunea: Nu este, oare, scris: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi au auzit arhiereii şi cărturarii. Şi căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate. Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice”. (Marcu 11, 11-23)
Blestemarea smochinului neroditor şi alungarea negustorilor din temple s-au petrecut după intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos. El a dorit să pregătească pe cei care-L urmau pentru jertfa Sa de pe Golgota.
Ucenicilor le-a dat exemplu un smochin care nu avea roade. Roadele sunt cele care dau dimensiune şi consistenţă vieţii unui urmaş al Domnului Hristos. Apoi Mântuitorul a pregătit Templul – a dat afară pe cei care doar în aparenţă slujeau lui Dumnezeu.
Negustorii de acolo doar se foloseau de numele lui Dumnezeu şi de sfinţenia Templului. Ei prosperau speculând evlavia celor care veneau la Templu. Prin activităţile lor pângăreau numele lui Dumnezeu şi sfinţenia locului. Hristos Domnul a fost foarte tranşant: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema!”
Să înţelegem că nu se face negoţ cu numele lui Dumnezeu. Singura „afacere” este să-I oferim sufletul fiecăruia dintre noi. Să fim încredinţaţi că vom avea câştiguri duhovniceşti însutite şi înmiite. (Pr. Dumitru Păduraru)
