Când Domnul Iisus Hristos a vorbit de viaţa cea veşnică şi despre învierea din morţi, cei din preajma Sa nu au surprins esenţialul cuvintelor divine, ci s-au grăbit să ajungă la o concluzie pripită şi neconstructivă.
Ei cunoşteau pe Dreptul Iosif şi pe Fecioara Maria şi au trăit cu impresia că au înţeles şi rostul în lume al Celui care le vorbea. S-au întrebat cum poate Acesta să afirme că S-a coborât din cer, dacă ei ştiau prea bine casa unde locuia şi îi cunoşteau chiar şi familia?

„Locuinţa” şi „familia” Mântuitorului erau vremelnice, doar pentru această lume. Locuinţa Sa este lumea întreagă, dar poposeşte cu dragoste şi în inima şi în sufletul fiecărui creştin. Aparent Domnul Hristos era unul dintre locuitorii Galileii, însă în realitate El era Cel ce le oferea o identitate.
Era între ei Cel ce este deasupra timpului. Sfântul Teofan Zăvorâtul aşa mărturiseşte: „Viaţa duhovnicească este un astfel de tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde.” (Pr. D. Păduraru)