”Iar cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe El, în ceasul acela, dar s-au temut de popor. Căci ei au înţeles că Iisus spusese pilda aceasta pentru ei. Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului. Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu: Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi? Arătaţi-mi un dinar. Al cui chip şi scriere are pe el? Iar ei au zis: Ale Cezarului. Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului şi, mirându-se de cuvântul Lui, au tăcut”. (Luca 20, 19-26)
După ce Domnul Iisus Hristos a rostit parabola cu lucrătorii cei răi din vie, cărturarii şi arhiereii iudei au vrut să-L condamne. S-au simţit deranjaţi de acuzele care le-au fost aduse. Au înţeles că ei erau lucrătorii cei răi de care amintise Domnul Hristos.
Au trimis câteva iscoade să întrebe pe Mântuitorul dacă se cuvine să fie plătită dajdia către Cezar. Dacă Mântuitorul ar fi răspuns „Da”, ar fi fost acuzat că este un intrigant al stăpânirii romane. Dacă ar fi spus „Nu”, erau pregătite acuzele că El unelteşte şi doreşte să răscoale pe iudei împotriva romanilor.
Leac pentru viclenia diavolească este doar înţelepciunea divină. Aparenta dilemă a fost dumnezeieşte rezolvată. Suntem datori să dăm lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Cezarul este muritor şi primeşte un respect trecător. Dumnezeu este etern; cinstea şi veneraţia acordate sunt veşnice. Sfântul Marcu Ascetul ne spune: „În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă”. (Pr. D. Păduraru)
