Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe, Mâncând casele văduvelor şi de ochii lumii rugându-se îndelung; aceştia vor lua mai mare osândă. Şi privind, a văzut pe cei bogaţi, aruncând darurile lor în vistieria templului. Şi a văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani. Şi a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viaţă. (Luca 20, 46-47; 21, 1-4)

Despre comportamentul arogant şi lipsit de smerenie al cărturarilor de atunci ne vorbeşte Domnul Iisus Hristos, dar şi despre darul pe care o văduvă săracă l-a adus la templu. Deşi a fost o sumă mică, darul acestei văduve a avut o mare valoare în faţa lui Dumnezeu.

Între modul reprobabil de a se comporta al învăţaților iudei şi gestul smerit al văduvei este o mare deosebire. Cei dintâi doreau să atragă atenţia lui Dumnezeu şi a oamenilor asupra lor şi a vieţii lor. Văduva a dorit doar să ofere în chip smerit ceva lui Dumnezeu.

Jertfa pe care o faci pentru Dumnezeu nu se măsoară în valori băneşti. Totul ţine de dorinţa de a face ceva pentru suflet. Când oferi, trebuie să oferi din toată inima. Dumnezeu vede şi când putem, dar şi când nu putem sau nu vrem.

Cele oferite aici le vom găsi dincolo, fiindcă cele oferite lui Dumnezeu se înveşnicesc. Sfântul Ambrozie al Mediolanului aşa ne învaţă: „Dispoziţia inimii dă valoarea darului. Ea singură dă preţul celor oferite.” (Pr. Dumitru Păduraru).