Şi le-a grăit lor multe, în pilde, zicând: Iată a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit să audă. (Matei 13, 3-9)

În capitolul al treisprezecelea al Evangheliei după Sfântul Evanghelist Matei găsim şase parabole prin care Domnul Iisus Hristos ne vorbeşte despre Împărăţia cerurilor.

Deoarece era în mijlocul celor care se ocupau cu agricultura, Mântuitorul S-a folosit de exemple din viaţa lor. Aceştia ştiau prea bine ce era semănatul, când era vremea rodirii şi când trebuiau culese roadele.

Când Mântuitorul a rostit aceste cuvinte ne-a pus în vedere că, de fapt, fiecare dintre noi este o sămânţă. Pentru a rodi avem nevoie de pământ bun, de soare şi de umezeală; trebuie să fim feriţi de prădători şi de spini.

Însă este nevoie să contribuim şi noi cu ceva – cu dorinţa de a rodi, de a ne implica personal şi de a fi responsabili pentru faptele noastre. Atunci când auzim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să mai facem un pas.

Lungul drum de la ureche la inimă îl putem parcurge într-o clipă sau într-o veşnicie. Domnul Hristos aşteaptă de la noi doar roade bune! Apoi cu dragoste de părinte ni le va oferi tot nouă. (Pr. Dumitru Păduraru)