„Şi au trimis la El pe unii din farisei şi din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd. Şi I-au adus. Şi i-a întrebat Iisus: Al cui e chipul acesta în inscripţia de pe el? Iar ei I-au zis: Ale Cezarului. Iar Iisus a zis: Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Şi se mirau de El”. (Marcu 12, 13-17 )

Sfântul Evanghelist Marcu face următoarea precizare: fariseii şi irodianii au fost trimişi să-L prindă pe Domnul Iisus Hristos în cuvânt. Ei au uitat un lucru, Domnul Hristos ştie inimile oamenilor şi astfel a văzut şi viclenia lor.

Dacă noi cei de astăzi L-am avea pe Mântuitorul în faţa noastră şi El ne-ar întreba ce-I dăm lui Dumnezeu şi ce-i dăm cezarului, oare ce I-am răspunde? Impresia este că am ajuns să dăm tot mai puţin lui Dumnezeu şi tot mai mult oferim „cezarilor“ acestei lumi.

Aceştia ne înlănţuie şi ne fac să trăim cu impresia că fără ei, fără ajutorul lor, nu mai poţi face nimic. Cei de atunci nu au înţeles că Dumnezeu ne este Părinte şi Mântuitor. Credeau că El doar dispune de noi şi vieţile noastre în mod discreţionar. Un creştin ştie că ceea ce trebuie oferit lui Dumnezeu depăşeşte limitele senzorialului.

Putem oferi cezarului acestei lumi munca noastră. Însă ceea ce-I oferim Cezarului ceresc nu vom lăsa niciodată să ne fie luat sau pângărit de cezarii acestei lumi. (Pr. Dumitru Păduraru)