”Zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere. Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 2-8)
Pericopa evanghelică de astăzi are spre finalul ei o întrebare: ”Când va veni Domnul Iisus Hristos, câtă credinţă va găsi pe pământ?“ Venirea Mântuitorului va fi un fapt real, iar acest lucru va fi doar când hotărăşte Dumnezeu. Când va veni, ce fel de creştini, ce fel de credinţă va găsi?
Constatăm că există o preocupare constantă şi tot mai virulentă a unora de a marginaliza dorinţa legitimă şi firească de a ne manifesta credinţa în Domnul Hristos. Parcă mai mult ca oricând omul este îndemnat să se înstrăineze de Dumnezeu, prin mijloace care mai de care mai subtile şi mai distructive.
Lumea de astăzi nu mai are timp pentru suflet, pentru cruce şi Înviere. Căutăm aşa-zisul „rai“ în viclenia distructivă a păcatelor. Încep să apară şi nevrednicile roade ale necredinţei. Vedem copiii fără părinţi şi părinţi fără copii, căsătoriţi fără bucuriile căsătoriei, soţi şi soţii fără temeinică însoţire, bătrâni fără tihna bătrâneţii. Cum ne va găsi Domnul Hristos? (Pr. Dumitru Păduraru)
