Cuvintele acestei pericope evanghelice încep cu îndemnul Domnului Iisus Hristos de a ne iubi aproapele. Mântuitorul nu doar ne îndeamnă să iubim, ci chiar ne porunceşte.

Ne putem întreba: cum să-i iubesc pe cei care-mi fac viaţa un iad, pe cei care mă jignesc sau mă umilesc? Poate este greu să-i iubeşti, însă nu trebuie uitat că iadul pe care ei ţi-l pregătesc nu este al tău, ci al lor.

Încercările care vin în viaţa noastră trebuie să le primim cu răbdare, cu demnitate, dar mai ales cu înţelepciune. Raiul de care vorbim nu este clădit pe minciună, ură, mândrie, ci are temelia puternică a smereniei, dragostei, răbdării şi a faptelor bune. În fiecare seară să ne facem un examen de conştiinţă şi să ne întrebăm: oare ce lucru bun am făcut pentru mântuirea sufletului meu?

Dacă nu am făcut nimic, e timpul să începem, iar dacă am făcut ceva bun, să continuăm să lucrăm binele. Omul bun vede binele şi bunătatea peste tot; omul rău nu le vede nicăieri! (Pr. D. Păduraru)