”Intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 23-27)
Pericopa evanghelică de astăzi ne aduce mărturie despre o situaţie concretă, ceva ce s-a petrecut în realitate. Domnul Iisus Hristos, însoţit de ucenicii Săi, a urcat într-o corabie pentru a străbate Marea Galileii.
Din senin s-a stârnit o mare furtună, iar vântul puternic a format valuri mari care acopereau corabia. Exista pericolul ca mica ambarcaţiune să se scufunde. Ucenicii, de spaimă, au început să strige la Învăţătorul lor: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!“
Ca şi cum nu vedea cele ce se întâmplă în jurul lor, Domnul Hristos i-a mustrat: „De ce vă este frica, puţin credincioşilor“? Apostolii au uitat că lângă ei era chiar Cel care stârneşte sau potoleşte furtunile.
„Somnul“ Domnului Hristos era de fapt „somnul“ sau amorţirea puţinei lor credinţe. Când Mântuitorul glăsuieşte, din sufletele noastre dispar furtunile şi se sălăşluiesc liniştea, nădejdea şi pacea. Sfântul Vasile cel Mare aşa ne învaţă: „Să nu trecem cu vederea cele sperate, de grija celor prezente“. (Pr. Dumitru Păduraru)
