Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci; dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.

Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor.

Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. (Matei 14, 14-22) 

Într‑o lume secularizată, oamenilor le lipsește un exercițiu mental: acela de a conștientiza permanent faptul că lui Dumnezeu îi este milă de noi ori de câte ori suntem în frământare, în derută, în suferință, în disperare. Lumea secularizată s‑a obișnuit să considere că omul e singur într‑un univers rece și distant, că trebuie să se descurce pe cont propriu orice ar fi, că nu există o Ființă atotputernică și plină de iubire Căreia să îi pese de noi. Tocmai de aceea oamenii lumii noastre sunt foarte fragili din punct de vedere psihic: pentru că se încarcă cu poveri colosale; nu aceasta este starea pe care ar dori‑o Creatorul pentru noi. De aceea este foarte sugestivă în Evanghelia de astăzi expresia din primul ei verset: „…văzând mulțimea mare, i s‑a făcut milă de ei (de membrii mulțimii)” (Matei 14, 14). Întotdeauna neputin­ța noastră stârnește mila și compasiunea Creatorului, întotdeauna când suntem în nevoie se creează condițiile pentru ca să fim ajutați de Dumnezeu. El nu poate sta departe, nu poate fi indiferent la suferința noastră. O inimă înmuiată de suferință (sau de o nevoie anume) este una capabilă de o invocație adâncă și – imediat – o forță nevăzută solicită intervenția supranaturală divină. Nu suntem singuri în cosmos, nu suntem făpturi rătăcite într‑un univers abandonat de Creator, ci viața noastră întreagă (cu toate detaliile ei) se află în atenția Celui care ne‑a făcut. Această optică, această viziune asupra lucrurilor îl caracterizează pe omul credincios, care s‑a desprins de viziunea dominantă secularizată promovată de cultura contemporană. Așa că viziunea secularizată este una mincinoasă, eronată, structural greșită. Noi, oamenii, nu suntem un experiment eșuat sau rezultatul unei evoluții hazardate; Cuiva îi pasă de noi și de evoluția (sau involuția) noastră. Acesta este marele adevăr proclamat de primul verset al Evangheliei noastre.

Foarte diferit stăteau lucrurile în civilizația iudaică a epocii Mântuitorului. Hegemonia în cultura epocii o deținea viziunea religioasă. Oamenii se lăsau fascinați de cuvântările Lui și erau pătrunși până în adâncul ființei lor de mesajul Său. Ei erau atrași irezistibil, de fapt, de dragostea Sa. Dragostea este o energie pe care o simt toți cei care beneficiază de ea; ea liniștește inimile și hrănește lăuntric. De aceea mulțimile Îl căutau cu înfrigurare și Îl urmau, pentru a se hrăni din cuvintele Sale: Și i‑au văzut plecând (cu corabia pe Hristos și pe Apostoli) și au alergat acolo pe jos de prin toate cetățile și au sosit înaintea lor (Marcu 6, 33). O stare similară de mare incandescență emoțio­nală au avut ucenicii Cleopa și însoțitorul său (considerat de mulți a fi Luca) pe drumul spre Emaus (Luca 24), care – după despărțire – își reproșau: Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile? Mântuitorul exercita o atracție magnetică, grație personalității Sale iubitoare. 

Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești 

După ce „a trecut ziua”, ucenicii au venit la Mântuitorul și au simțit nevoia să‑L avertizeze „că s‑a făcut seară, locul este pustiu și vremea, iată, a trecut. Dă drumul mulțimilor, ca să se ducă în sate, să‑și cumpere mâncare!”. De fapt, ei gândeau în locul Lui, Îl învățau ce să facă, voiau să se arate „pragmatici”, realiști, lucizi, ancorați în realitate. Ignorau însă un lucru: că Dumnezeu este mai ancorat în realitate decât putem noi să fim, că El este exersat în a rezolva problemele într‑o manieră supranaturală, nepământească, iar ei veneau cu o viziune omenească, pământească, limitată. Logica lor era limitată, deficitară, dar nu își dădeau seama.

Replica Mântuitorului este fermă: „N‑au trebuință să se ducă, dați‑le voi să mănânce!”. Mântuitorul vorbește ca și când ei ar putea face foarte mult… vrea să spună, dă de înțeles acum că ucenicii s‑ar putea să posede puteri de care nu știu, de care nu sunt conștienți, pe care le ignoră. Lucrul acesta este valabil și cu urmașii Apostolilor și ai ucenicilor, preoții de astăzi. Ei se hrănesc din puterea Lui, deci au o putere care vine de dincolo de lume; totul este să se știe folosi de ea. Ei însă gândeau și percepeau lucrurile la alt etaj de acțiune, strict omenesc. Așa că vor continua pe acest culoar de percepere a existenței: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești”.

La răspunsul lor, Mântuitorul preferă să coboare El la logica lor, așa că le spune: „Aduceți‑le aici!”. Și urmează un gest pe care Sfânta Scriptură îl va descrie, ulterior, mai meticulos, într‑un cadru foarte liturgic, când se va săvârși Sfânta Liturghie: „…privind la Cer, a binecuvântat, și frângând, a dat ucenicilor…”. Este vorba de o suită de acțiuni care par a situa evenimentul într‑o Liturghie mai înainte de Liturghie.

„Și au mâncat toți și s‑au săturat” – spune textul sacru. Nu spune că s‑au îmbuibat, că au făcut excese, ci doar că „s‑au săturat”. Sfânta Scriptură ține însă să menționeze: „…au strâns rămășițele de fărâmituri: 12 coșuri pline!”. Abundența aceasta finală vrea să ne dea de înțeles tuturor forța de sațiere, sațieta­tea, puterea de a sătura a pâinilor înmulțite. Evenimentul se încheie cu remarca faptului că ucenicii „au fost siliți” să intre în corabie și să plece, înaintea Lui, pe celălalt țărm, până ce El „va da drumul mulțimilor”. Din nou în mintea noastră se naște o similitudine cu binecuvântarea finală a preotului de la fiecare Sfântă Liturghie, când auzim expresia liturgică „Cu pace să ieșim!”. Este adevărat, această viziune liturgică în interpretarea textului acestei pericope nu este obligatorie, dar oamenii cu multă prezență la Sfânta Biserică și cu sensibilitate liturgică nu sunt străini de această perspectivă, de acest mod de a privi lucrurile.

Fie că vedem în eveniment o „liturghie mai înainte de liturghie”, fie că vedem în el o masă câmpenească bogată și neaștep­tată, minunea pe care o relatează Evanghelia de astăzi este de netăgăduit pentru toți cei care citesc textul sacru cu inimă curată, fără vreo învârtoșare a inimii sau vreo predispoziție interioară spre a nu crede, spre a contesta: e vorba de un loc pustiu, de o puținătate evidentă de mijloace de intervenție, mulțime foarte mare de martori și de beneficiari, 12 coșuri cu fărâmituri etc. Pentru noi, cei din arealul credinței, este vorba de o nouă demonstrare a puterii dumnezeiești a Mântuitorului, putere supranaturală, exercitată în beneficiul mulțimi­lor care Îl iubeau și se arătau interesate de mesajul Său.

Maniera de a rezolva problema pâinii, hrănirea unui popor, gestionarea aspectului economic (am spune astăzi) la nivel social au definit specificul civilizației fiecărei epoci. Știm că esența civilizației constă în a‑l apăra pe cel slab de agresiunea celui mai puternic. Adeseori se spune că civilizația noastră, europeană, este una a consumismului, adică a posesiei în exces, a consumului ce depășește limitele. Dar oare supra‑abundența de aici nu e corelată unui deficit în alte zone ale globului? Gestionăm noi inteligent bogăția pe care ne‑a dat‑o Dumnezeu și în beneficiul celui mai slab? 

Cum rezolvă Hristos chestiunea pâinii

Problema pâinii nu s‑a rezolvat niciodată cum se cuvine în societatea omenească, pentru că omul este făptură căzută, și arareori face ceva în duhul generozității și al iubirii: fiecare se îngrijește de pâinea lui, iar nu de pâinea celuilalt! De la căderea în păcat omul nu mai are reflexul de a acționa cu iubire în raport cu semenul lui, ci dimpotrivă, căderea în păcat îl predispune spre a avea o inimă învâr­toșată, plină de răceală în raport cu nevoile semenului. Doar acceptând mesajul Mântuitorului, el își poate schimba optica, adică întorcându‑se la Dumnezeu, convertindu‑se, dobândind o inimă plină de iubire.

Pâinea n‑a lipsit niciodată de pe pământ, și în ciuda acestui fapt, în fiecare epocă a existat percepția că nu este suficientă. Aceasta poate pentru că fără o optică creștină, de iubire a semenului, pâinea care nu este și împărtășită, nu mai este o pâine care hrănește, ci una care ucide și care va părea întotdeauna puțină. (O statistică spune că 14 milioane de oameni mor de foame anual pe glob din cauza subnu­triției; dar, pe de altă parte, am auzit cu toții din mass‑media cum adeseori țări – mari producătoare de grâu sau de alte produse de larg consum – aruncă surplusul în ocean pentru ca să nu scadă prețul.)

Mântuitorul – în această relatare biblică – înmulțește pâinea, nu o creează din nimic, nici nu o transformă din altceva. Ne amintim invitația perfidă făcută Lui de satan pe Muntele Ispitirii: „…dacă ești Tu Hristosul, po­runcește acestor pietre să se facă pâini!”. E o mare diferență între un gest liturgic și unul magic, între înmulțirea minunată a pâinii și transformarea magică a pietrelor în pâini (pe care a refuzat‑o Mântuitorul). Liturgicul lucrează cu dragostea, magicul lucrează cu demonicul. Primul urmărește extensia pe pământ a dragostei, al doilea urmărește răspândirea tentaculară a egoismului. Egoismul și frica de sărăcie au stăpânit în anumite zone ale omenirii permanent în istorie. Viziunea creștină ne propune o altă perspectivă: cu cât împăr­țim ceea ce avem cu semenii, cu atât ceea ce avem dospește și se înmulțește. Cele 5 pâini ale unui copil au determinat pe neaștep­tate un prisos de fărâmituri mai mare decât posesia inițială.

Dacă vrem să coborâm retro­spectiv în istorie, putem găsi în Vechiul Testament o paralelă foarte sugestivă: minunea hrănirii cu mană a israeliților în pustiu de către Moise (Exod 16). Ce era mana? Cercetătorii și savanții pasionați de mărturiile biblice ale Vechiului Testament au găsit o explicație rațio­nal‑ști­ințifică. Se știe că ceea ce numeau evreii „mană“ erau niște pâinițe puhave de dimensiunea (maximă a) unui pumn uman, care cădeau – în sensul real al cuvântului – din cer și erau consumate de iudei. Cercetătorii spun că anumite plante mediteraneene similare păpădiei de la noi produceau un puf care era ridicat de curenții de aer foarte sus, unde era umezit de atmo­sfera mediteraneeană și purtat pe deasupra deșertului. Acolo, sub căldura dogorâtoare, acestea erau aproape coapte și cădeau apoi în zonele traversate de iudei. Dumnezeu a gândit ca astfel să sature poporul care avea nevoie de hrană. Textul sacru mențio­nează că ele erau extrem de gustoase, dar și foarte perisabile: doar o zi puteau fi consumate, apoi alterându‑se. Mântuitorul Se prezintă deci în fața poporului ca un nou Moise, hrănitor al poporului în pustiu. Este o paradigmă foarte frumoasă, ținând cont de cât de titanică a fost personalitatea acestuia în Vechiul Testament. La fel, un alt paralelism putem face cu prorocul Elisei, care cu 20 de pâini (turte) de orz și cu puțin grâu a săturat 100 de oameni și a mai și rămas (IV Regi 4, 42‑44). 

Cu cât se împarte dragostea, cu atât sporește

Există și învățături foarte subtile ale acestei pericope biblice adresate preoților, păstorilor, liderilor de comunitate creș­tină: poate prima și cea mai importantă ar fi aceea a legăturii dintre Euharistie și filantropie, dintre viața duhovnicească și activitatea de asistență socială. Apostolii au fost intermediarii acestei minuni, ei primind spre distribuire pâinile și peștii. Pâinile se înmulțesc în clipa distribuirii, nu anterior; nu ni se dă de înțeles nicidecum că mai întâi s‑au înmulțit pâinile și peștii într‑un stoc consistent, că s‑a acumulat în prealabil vreo rezervă, urmată doar ulterior, într‑o a doua etapă, de împărțirea bunurilor. Cele două acțiuni au fost simultane. Cu cât dăruiau, cu atât se înmulțeau cele dăruite. Lucrul acesta este valabil în acțiunea de asistență socială bisericească, unde se observă practic o conco­mitență între dăruire și înmulți­re. Din punct de vedere teologic, lucrurile sunt perfect explicabile: dragostea este cea care înmulțeș­te, dragostea cu cât se împarte, cu atât sporește, ea este o energie fertilizatoare care încheagă comuniune. Așa că orice preot care dorește să înceapă o lucrare de asistență socială în perimetrul parohial încredințat lui spre mântuire nu trebuie nicidecum să se aștepte să aibă niște mijloace materiale consistente (care să‑l securizeze psihologic) mai înainte de a începe. Inimile donatorilor se vor deschide spre a dărui în măsura în care deja există o combustie a dragostei; astfel, parohia își va integra lucrarea filantropico‑socială în propriul metabolism și lucrurile vor evolua foarte bine. 

Ceea ce ne prisosește nu ne aparține, ci este luat de la săraci!

Meditația noastră de astăzi trebuie să corecteze – cel puțin pentru noi, oamenii credincioși, care frecventăm Biserica – o viziune a lumii secularizate foarte greșită: că bunurile materiale, economice sunt insuficiente pentru toți, și e necesar să le agonisim cu crispare și cu îndârjire, să ne ajungă nouă și celor dragi nouă, iar de cei îndepărtați de noi nu trebuie să ne mai intereseze. Viziunea creștină e complet diferită: Dumnezeu dăruiește totul cu prisosință, cu mult belșug, cu multă dărnicie (sau, folosind expresia lui Nicolae Steinhardt, cu mână largă). Acest lucru ni‑l dă de înțeles motivul celor 12 coșuri (cât numărul Apostolilor), pline cu fărâmituri care au rămas cu mult mai mult decât au oferit Apostolii la început. Ele au fost adunate la cererea expresă a Mântuitorului, ca să nu se piardă ceva (Ioan 6, 11). Această prisosință arată abun­dența darului lui Dumnezeu, Care nu dă Duhul cu măsură (Ioan 3, 4), dar care nu trebuie nicidecum să însemne pentru cineva ușurătate și risipă! De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur este atât de ferm în poziționarea sa: Ceea ce ne prisosește nu ne apar­ține nouă, ci este furat de la săraci! Săracii sunt săraci pentru că alții au agonisit în surplus. Dacă nu există o echitate, o dreptate a distribuirii bunurilor, se creează prisosință, pe de o parte, și deficit, pe de alta. 

Tot ce suntem și ce am primit sunt în dar 

Dumnezeu hrănește astăzi peste 7 miliarde de oameni, dovada unei rodnicii inimaginabile (în alte epoci) a creației. Oare nu îi pasă lui Dumnezeu de noi, cum vrea să acrediteze gândirea secularizată? Gândirea creștină propune un alt tip de raționa­ment: tot ce suntem și tot ceea ce am primit sunt în dar. Să trăim viața aceasta marcați de o atmosferă de pace, de mulțu­mire, de securitate interioară, având activați senzorii interiori contra oricărei atitudini depresive, de deznădejde, care vine de la diavolul. Starea de mulțumire interioară este una binecuvântată, întrucât inima se umple de pace și de bucurie, simțind că fiecare în parte suntem iubiți de Dumnezeu. Astfel devenim mai conștienți de demnitatea noastră ontologică, de statutul nostru de fii ai Creatorului, nu de ființe rătăcite prin cosmos, abandonate, lăsate în voia sorții.

Pe de altă parte, se cuvine să fim astăzi plini de smerenie și conștienți de slăbiciunea firii noastre omenești: avem nevoie de hrană și adeseori intrăm în panică doar la gândul că aceasta ne‑ar putea lipsi în viitor… (prin extensie, lucrurile se prelungesc la alte realități ce țin de confortul nostru pământesc). De aceea tot ceea ce ne „asigură” pe culoarul economic al viețuirii noastre pământești ne și trezește atenția. Poate tocmai de aceea pericopa evanghelică a înmulțirii pâinilor este singura minune dintre cele săvârșite de Mântuitorul (cu excepția Învierii) care este relatată de toți cei patru evangheliști (Matei 14, Marcu 6, Luca 9, Ioan 6). Pentru lumea noastră contemporană, șubrezită din punct de vedere economic și aflată într‑o criză prelungită și cu mare putere de eroziune psihică colectivă, mesajul Evangheliei de astăzi nu ar trebui deloc ignorat, căci el ne ajută să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu și astfel să ne vindecăm de viziunea seculari­za­tă, care e sursă de mult inconfort interior și măcinare lăuntrică.

Evanghelia de astăzi ne invită să ne schimbăm optica, să nu fim victime ale societății secularizate care ignoră perspectiva creștină asupra realității (sau o periferizează), să luptăm pentru a dobândi o inimă plină de iubire, care iradiază în jur dragoste și atunci o expresie din popor se va adeveri și în cazul nostru, al fiecăruia, căci vom avea un suflet bun „…ca pâinea caldă”.

Arhim. Conf. Dr. Teofil Tia