În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le‑a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacob al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându‑și mrejele, și i‑a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. (Matei 4, 18‑23)

Evanghelia Duminicii a doua după Rusalii relatează concis, fără multe amănunte, chemarea la apostolat, de către Iisus, a primilor Săi Ucenici.
Evanghelistul Matei ne spune că într‑o zi Iisus trecea pe lângă Marea Galileei. Și „a văzut doi frați, pe Simon cel ce se numește Petru și pe Andrei, fratele său, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari, și le‑a zis: «Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni!» Iar ei, îndată, lăsându‑și mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacob al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându‑și mrejele, și i‑a chemat. Iar ei, îndată, lăsându‑și corabia și pe tatăl lor, au mers după El” (4, 18‑22).

Chemarea Străinului

Relatarea, în sine, este simplă. Nu e complicată. Dar ea ridică multe întrebări, atât legat de cronologia evenimentului, cât mai ales de psihologia atitudinii celor patru pescari care, fără să pună nici o întrebare, la simpla chemare a lui Iisus, Îi urmează imediat. Și răspunsurile la aceste întrebări se intercondiționează. De ce? Pentru că, dacă s‑au întâlnit acum cu Iisus pentru prima oară, ne întrebăm, cum de Îl urmează imediat pe Străin? Iar dacă Îl urmează, atunci trebuie să‑L fi cunoscut cândva, undeva, mai înainte? Logica ne spune că e greu să urmezi un străin, mai ales când el nu‑ți oferă nici o perspectivă, așa cum vom vedea că a făcut „străinul” din Evanghelia acestei Duminici. Și întrebările pot continua.
Dacă acest eveniment a fost precedat de altele asemănătoare sau nu este destul de greu de stabilit. Evanghelistul Marcu relatează și el acest episod (1, 16‑20), istorisirea fiind similară celei de la Matei, dar nici el nu ne ajută mai mult în acest sens.
Așadar, întrebarea care se pune este: Întâlnirea lui Iisus cu cei patru pescari este prima de acest fel? Nu i‑a mai văzut Iisus niciodată și nici ei nu L‑au mai întâlnit?
De răspunsul la această întrebare depinde și cel legat de psihologia atitudinii lor, adică de a‑L urma imediat și necon­di­țio­nat, ceea ce obligă logica la un exercițiu mai puțin obișnuit: să accepte, ca fiind adevărat, faptul de a urma pe cineva fără să‑l cunoști, și care te mai cheamă și în termeni metaforici. Este, într‑adevăr, mai greu de acceptat așa ceva!
Din datele Evangheliei după Ioan, se pare totuși că nu aceasta va fi fost, în ordine cronologică, prima lor întâlnire cu Iisus.

Precedentele întâlnirii dintre Hristos și ucenicii Săi

Evangheliștii Matei și Marcu, în relatările lor, nu ne spun nimic despre vreo întâlnire anterioară cu Iisus a celor patru pescari chemați. Istorisirile lor lasă, așadar, impresia că Iisus îi cheamă la chiar prima întâlnire cu ei, fără vreo pregătire prealabilă. Și cu toate acestea, răspunsul pescarilor e prompt: Au mers după El imediat. Este adevărat că în Sfintele Evanghelii găsim cazuri de chemări spontane și de răspunsuri pozitive, la fel de spontane ca și ale celor două perechi de frați din Evanghelia acestei duminici. Putem să amintim, în acest sens, de pildă, chemarea lui Matei vameșul și răspunsul său prompt în a‑L urma pe Iisus. El părăsește totul la vamă și merge după El când Acesta l‑a chemat.

Iată relatarea Evanghelistului: „Și trecând Iisus de acolo, a văzut un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i‑a zis: «Vino după Mine!» Și, ridicându‑se, a mers după El” (Mt. 9, 9 și urm.; vezi și Mc. 2, 14 și urm.; Lc. 5, 27‑28). Vameșul Zaheu răspunde la fel de prompt la chemarea lui Iisus: Și când Iisus a ajuns la locul acela, uitându‑Se în sus, a zis către el: «Zahee, grăbește‑te de coboară, că astăzi în casa ta trebuie să rămân». Și el s‑a grăbit și s‑a coborât și L‑a primit bucurându‑se” (cf. Lc. 19, 5‑6).

În schimb, Evangheliștii Luca și Ioan vorbesc de anumite precedente care ar putea explica oarecum răspunsul imediat al celor patru pescari chemați. Spre exemplu, Evanghelistul Luca situează chemarea primilor Ucenici în contextul unei minuni – pescuirea minunată (Lc. 5, 1‑11). De față la săvârșirea minunii erau, între alții, Petru și doi frați, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Luca nu‑l menționează pe Andrei. Aceștia s‑au străduit o noapte întreagă să prindă pește. Dar fără succes. Iisus trece pe acolo și le spune să arunce mreaja în partea dreaptă a corabiei. Ei ascultă porunca și prind o mulțime mare de pești, încât umplu două corăbii. Copleșit de minune, Petru cade la picioarele lui Iisus și exclamă: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8). Iisus îl liniștește spunându‑i: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10). Deși cuvintele lui Iisus par a viza o chemare individuală, doar a lui Petru, din versetul 11 rezultă clar că ea a fost adresată și celorlalți, Evanghelistul consemnând că „au lăsat totul și au mers după El”.

Evanghelia după Ioan lasă și ea loc înțelegerii potrivit căreia ar mai fi existat astfel de antecedente ale întâlnirii lui Iisus cu cel puțin unii dintre cei patru pescari. Din pericopa In. 1, 35‑42 vedem că Andrei era unul dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Într‑o zi, trecând Iisus prin apropierea lor, Ioan Botezătorul exclamă: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” Doi dintre ucenicii lui, auzind aceste cuvinte, merg după Iisus (cf. In. 1, 36‑37). Ioan Evanghelistul spune că unul dintre cei doi a fost Andrei, fratele lui Simon Petru, care, găsindu‑l pe Simon, îl aduce la Iisus. Așadar, și Petru era prin preajma Botezătorului Domnului, probabil fiind și el ucenic al lui. Aceasta va fi fost, se pare, în ordine cronologică, prima întâlnire cu Iisus a celor doi frați, Petru și Andrei, și nu cea relatată de către Sfântul Matei în Evanghelia Duminicii a doua după Rusalii, numită și a „chemării primilor Ucenici”.

Nu este exclus ca în persoana celuilalt nenumit, însoțitorul lui Andrei, să fi fost chiar Ioan Evanghelistul, fratele lui Iacob și fiu al lui Zevedeu. La o astfel de concluzie putem ajunge dacă ținem seamă de faptul că Ioan obiș­nuiește să‑și treacă numele sub tăcere în Evanghelia sa, sau să facă aluzie la persoana sa sub sintagma „ucenicul pe care îl iubea Iisus”. Dacă această presupunere este reală, atunci este clar că au existat antecedente și cu privire la întâlnirea lui Iisus cu cel puțin unul dintre fiii lui Zevedeu, și anume cu Ioan.

„Îndată au mers după El”

Așadar, întâlnirea lui Iisus cu cei patru pescari, pe care i‑a chemat să‑L urmeze, pare a nu fi prima de acest fel. L‑au mai văzut, I‑au mai auzit cuvântul, au mai fost pătrunși de misterul prezenței Sale irezistibile. Numai așa se explică atitudinea și decizia lor de a‑L urma imediat și necon­di­ționat. De altfel, Evanghelistul Matei ține să sublinieze promptitudinea deciziei lor, adăugând, spre deosebire de Marcu, un cuvânt aparte, un adverb, „îndată”: „Iar ei, îndată, lăsând mrejele lor, au mers după El” (4, 22). Așadar, Iisus copleșea cu prezența Sa, mișca totul în jurul Său cu cuvântul, chiar dacă prezența Sa era de scurtă durată. Chemarea din glasul Lui devenea irezistibilă. Era chemarea unui Dumnezeu! Iată cum ne‑logica unei urmări (adică, a urma pe cineva pe care nu‑l cunoști) se transformă în argument pentru rațiunea unei chemări, dar pe care rațiune numai Iisus o știa.

Așadar, chemarea la apostolat a primilor Ucenici comportă, potrivit relatărilor Evan­gheliștilor, trei etape (episoade), și anume: prima întâlnire cu Iisus, așa cum o descrie Ioan (1, 35 și urm.), dar numai a câtorva dintre ei; chemarea individuală, la fel, doar a unora dintre ei, așa cum descriu Matei, Marcu și Luca (Mt. 4, 18‑23; Mc. 1, 16‑20; Lc. 5, 1‑11), și alegerea solemnă a celor Doisprezece, pentru o misiune specială, eshatologică. Dacă pe aceasta din urmă Matei o relatează abia în cap. 10, 18‑22, aici, în capitolul 4, în textul Evangheliei Duminicii a doua după Rusalii, el relatează cel de‑al doilea episod, și anume chemarea individuală a primilor dintre ei, adică a două perechi de frați: Petru și Andrei, Ioan și Iacob.

Chemarea dumnezeiască din viața omului

Evangheliștii au relatat episodul chemării primilor Ucenici nu cu scopul de a face istorie, ci în primul rând pentru semni­fi­ca­ția lui tipică sau simbolică. A­ce­lași fiind „ieri și azi, și în veac” (Evr. 13, 8), Iisus cheamă și azi, cu aceeași putere în cuvânt, pe orice om să‑I devină ucenic.
Chemarea lui Dumnezeu la ucenicie este adresată tuturor, deopotrivă: mari și mici, tineri și vârstnici, bogați sau săraci, învățați sau neînvățați. Important este să o auzim și să o percepem.
Să știți că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și cu multe intenții sau planuri dumnezeiești. Uneori Dumnezeu cheamă la Sine pe toți, global, când zice: „Întoarceți‑vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei ce locuiți cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul ca Mine” (Is. 45, 22). În alte locuri, vedem cum Dumnezeu îi cheamă în mod deosebit pe cei păcătoși. Iisus exclamă: „N‑am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Mc. 2, 17; Lc. 5, 32). Iisus are însă și o chemare specială, mai ales pentru cei necăjiți, oropsiți, părăsiți de toți, atunci când zice: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împo­vă­rați și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Dar poate vă întrebați: la ce ne cheamă Dumnezeu? Aș dori să răspund la această întrebare tot cu cuvintele Sfintei Scripturi: Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Is. 27, 5; II Cor. 5, 20), pentru că mulți suntem în­vrăj­biți cu El; Dumnezeu ne chea­mă la sfințenie (Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2; 1 Tes. 4, 7; 1 Pet. 1, 15), pentru că mulți suntem în păcate, și încă nu ușoare; Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (F.Ap. 26, 18; 1 Pet. 2, 9), și aceasta pentru că, pentru mulți, viața e o beznă; Dumnezeu ne cheamă din moarte la viață (In. 5, 24), pentru că mulți sunt morți, deși sunt vii; Dumnezeu ne cheamă la pace (1 Cor. 7, 15; Col. 3, 15), pentru că, vai, câtă neliniște este în sufletele multor oameni, și câte războaie între popoare! Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (1 Cor. 1, 9), pentru că mulți trăiesc departe de El etc. Iată la câte fericiri și bunătăți ne cheamă Dumnezeu! Oare cât de mult trebuie să‑L iubim și să‑L ascultăm pentru a dobândi atâtea nenumărate bu­nă­tăți și fericiri la care El ne chea­mă, din a lui nemărginită mil­ă și bunătate fără asemănare?!

Să nu uităm nici o clipă că nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăși nașterea noastră trupească, adică chemarea din neexis­ten­ță la viață, este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naște fără voia și pronia Lui. Apoi, fiecare om este chemat, sau rânduit de sus, să aibă un rol, o menire în viață: să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să învețe și să educe oameni, să îngrijească pe bolnavi, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într‑un fel sau altul societatea în care trăiește. De aceea, întrebarea la care să medităm noi toți este: am răspuns chemării de sus? Și dacă am răspuns, cum am răspuns? Te poți numi tu, iubite creștin, un ucenic al lui Iisus? L‑ai urmat când I‑ai auzit vocea în atâtea momente din viața ta?

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană