În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare.

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii. (Ioan 4,5 – 42)

Dialogul dintre Hris­tos şi femeia sa­marineancă es­te unic. El pleacă de la nevoia lui Hristos de a bea apă, pentru a atinge lumi­na­rea femeii din Samaria mai întâi cu privire la apa cea vie, a­poi la adevărata închinare şi în cele din urmă la re­cu­noaş­te­rea de către Hristos că El es­te Mesia. Cele trei etape sunt şi trepte la care femeia are acces, la care Hristos o fa­ce părtaşă, de care ea se lasă – de­loc uşor – convinsă.

Din felul în care s-a des­fă­şu­rat dialogul reiese cu clari­ta­­te faptul că Domnul conver­teş­te un suflet aşa cum asedia­to­rul cucereşte o cetate. Min­tea femeii samarinence este a­ge­ră, la început replicile ei sunt tari, chiar dure; cuvintele nu-s domoale, întrebările nu-s uşoare: în cetatea ei s­u­fle­tească nu-i este uşor lui Hris­tos nici măcar să pătrun­dă, darmite să sălăşluiască! El Însuşi tatonează mai întâi su­fletul printr-un subiect pe cât de necesar pentru Hristos-O­mul însetat de apa trupeas­că – „Dă-Mi să beau“ – pe atât de inutil pentru Fiul lui Dum­nezeu; dar Călătorul urmărea alt­ceva. Acesta a fost înce­pu­tul necesar al dialogului, care-i des­­chide femeii interesul faţă de Necunoscutul din faţa ei.

Pra­gmatică, ea se lasă prinsă în discuţia despre apa cea vie, fă­ră să simtă că Hristos a tran­sferat discuţia din planul ma­terial în cel spiritual: „Dă-mi această apă ca să nu mai în­setez, nici să mai vin aici să scot!“. Brusc, Domnul o aduce la realitate cerându-i să-şi che­me bărbatul, iar ea nu se as­cunde şi este sinceră. „A­ta­cul“ lui Hristos, ştiutorul ini­mi­lor, este direct: a avut cinci băr­baţi, acum este cu al şaselea. Adevărul acesta, spus astfel de Străin, produce o primă zgu­duire a zidurilor ce păreau im­penetrabile: femeia reali­zea­ză că cel din faţa sa nu este ori­cine, că poate e chiar un pro­roc. Pe când dialogul părea să se liniştească, este rândul sa­marinencei să se intereseze, să verifice… Mai întâi, unde ar fi mai bine să se închine: pe a­cest munte din Samaria ori în Ierusalim? Răspunsul „in­te­­rogatului“ primeşte din nou co­notaţie duhovnicească: „Nici pe muntele acesta, nici în Ie­ru­salim… Adevăraţii închi­nă­tori se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr“, adevăr care nu mai este o surpriză prea ma­re, căci femeia are deja în­cre­dere în Cel de dinaintea sa, iar cetatea sufletului ei începe să cedeze… Şi totuşi, o ultimă în­cercare din partea ei, dacă nu de rezistenţă, cel puţin de cu­riozitate: va veni cândva Me­sia şi El le va descoperi totul oamenilor. De data a­ceas­ta, pentru ca biruinţa să fie com­pletă, Domnul recunoaşte: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu ti­ne“, ceea ce nu vor şti – la vremea aceea – decât Apostolii şi foar­te puţini dintre oamenii pe care El i-a întâlnit.

Cea neîncrezătoare s-a lă­sat convinsă; cea care refu­za­se dialogul cedează în faţa evi­den­ţei şi a adevărului; cea tă­cu­tă vorbeşte; cea cu suflet a­pa­rent impenetrabil se lasă cu­cerită de Hristos. Sufletul fe­meii s-a deschis, treptat şi con­stant, înaintea Lui, i-a pri­mit ideile, L-a acceptat, crede în El. Femeia samarineancă es­te o convertită!

Dar, dacă până aici Dom­nul a lucrat asupra sufletului fe­meii, mai departe lucrează – prin mărturia ei – asupra altor su­flete: ea uită de apă şi de gă­leată şi fuge în cetate să le spu­nă alor ei ceea ce a aflat: „Nu cumva acesta este Hris­to­sul?“ Acum ea Îl vesteşte pe Me­sia-Hristos: L-a găsit pe Cel aşteptat, de care era inte­re­sată, dar pe care nu îl căuta cu dinadinsul. Interogată la fân­tână, ea interoghează acum în cetate; lăsându-se a fi con­vertită prin întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, ea îi con­ver­­teşte acum pe cei din oraş: a­ceştia vin la Hristos să Îl în­tâl­nească şi să Îl cunoască. Prin cuvintele ei, oamenii ce­tă­ţii cred şi ei: „au crezut în El pen­tru cuvântul femeii care măr­turisea“; „credem nu numai pentru cuvântul tău şdar şi pentru căţ noi înşine am au­zit şi ştim că Acesta este Hris­to­sul, Mântuitorul lumii“. Fe­me­ia samarineancă este o mărturisitoare!

Răsplata mărturisitorului

Dacă acţiunea de convertire a sufletului se petrece în inti­mi­tatea unei discuţii, în taină, da­că Dumnezeu lucrează ne­cu­­noscut şi în timp asupra o­mu­lui, afirmarea cunoaşterii şi recunoaşterii Lui, mărturi­si­rea se realizează în public, în faţa celorlalţi, prin argu­men­­tare, prin dovedire, prin con­vingere. Iar a mărturisi şi, prin aceasta, a-i converti pe al­ţii este cu mult mai dificil de­cât a te fi lăsat convins tu în­­suţi. De aceea, lumina cre­din­ţei nu se ascunde, ci se a­şa­ză să lumineze (Matei 5, 15); de aceea acolo unde Dum­nezeu este respins de oameni, El îi lasă în locul Lui pe cei ca­re cred în El: vindecatului şi con­vertitului din ţinutul Gher­­ghesenilor, Domnul îi re­fu­ză cererea de a merge după El şi îi solicită să-L măr­tu­ri­seas­că şi să-i „convertească“ el pe cei ce L-au exclus pe El: „în­toarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dum­nezeu“ (Luca 8, 39).

Hristos ştie cât de greu, de di­ficil şi chiar cât de imposibil es­te câteodată să afirmi, să măr­turiseşti, să converteşti: dis­cuţia cu femeia sa­ma­ri­nean­că reprezintă un exemplu e­dificator, căci va fi fost şi pen­tru El o provocare. Tocmai de aceea El oferă o atât de ma­re răsplată mărturisitorilor Săi, celor care, cunoscându-L, Îl şi indică, Îl susţin, Îl apără, Îl propovăduiesc. Căci Dom­nul afirmă că va deveni Însuşi a­părătorul celor care îl apără, sus­ţinătorul celor care Îl sus­ţin, mărturisitorul celor care Îl mărturisesc: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oa­menilor îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care es­te în ceruri“ (Matei 10, 32). Tot aşa înţelegem şi de ce Hris­tos – Căruia îi sunt spe­ci­fi­­ce milostenia faţă de oam­eni, în­ţelegerea neputinţelor aces­to­­ra, iubirea neţărmurită; El, Cel care îl aşteaptă răbdător pe fiul risipitor – nu îi va primi ci îi va respinge pe cei care nu vor fi în stare să-L măr­tu­ri­seas­că şi cărora, mai mult, le va fi ruşine de Domnul lor: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele…, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava T­a­tă­lui…“ (Marcu 8, 38).

Nu ştim dacă femeia, prin­să profund în discuţia cu Hris­tos, îi va mai fi dat Acestuia apă din fântâna patriarhului Ia­cob. Ştim însă că ea a băut din apa cea vie a Duhului Sfânt care a convertit-o şi a fă­cut din ea o mărturisitoare. Cum la fel au devenit şi lo­cu­i­to­rii cetăţii în care ea L-a fă­cut cunoscut pe Hristos. Me­ni­rea credinciosului este, a­şa­dar, nu doar aceea de a crede, ci şi aceea de a transmite cre­din­ţa prin afirmare, prin măr­tu­risire, prin folosirea cuvân­tu­­lui: „cu ini­ma se crede spre drep­tate, cu gu­ra se măr­tu­ri­seş­te spre mân­tu­ire“ (Romani 10, 10).

Importanţa convertirii prin măr­turisire este subliniată de Hris­tos chiar în pasajul e­van­ghel­ic al acestei duminici. În dis­cuţia pe care o are cu Apos­to­­lii veniţi la fântână după ce fu­seseră să cumpere mâncare, Dom­nul le descoperă, pe de o par­te, că El este trimisul Ta­tă­lui ceresc şi că Îi împlineşte voia; altădată, El va afirma că cei care cred în El sunt şi ei tri­mişi în lume cu aceeaşi mi­si­­u­ne a vestirii şi a mărturi­si­rii şi că cel care îl primeşte pe un apostol, pe un ucenic, pe un creştin Îl primeşte chiar pe Dum­nezeu (Matei 10, 40). Pe de altă parte, Învăţătorul le vor­­­beşte Apostolilor despre ac­ţi­­unea de convertire a sufle­te­lor ca despre un seceriş: holde­le sunt coapte, secerişul e mult, se­cerătorii puţini, iar „cel ce se­ceră primeşte plată şi adună roa­de spre viaţa veşnică“.

A ne converti din nou

Dacă dialogul lui Hristos cu sa­marineanca îşi are unicita­tea sa, nu altfel se caracteri­zea­ză convorbirea dintre Dum­­nezeu şi om. Mai mult sau mai puţin întâmplător, Îl în­tâlnim pe Dumnezeu din când în când pe parcursul vie­ţii noastre pământeşti lângă o fân­tână, la câte o intersecţie, cu ocazia vre­unui popas. A­tunci când sun­tem prinşi în tu­­multul vie­ţii – de cele mai mul­te ori stresant şi sinuos -, că­utând să ne a­dăpăm din iz­voa­rele lumii, mai ales atunci a­vem şansa să Îl descoperim pe Cel pe care poa­te nici mă­car nu l-am cău­tat şi despre ca­re nu ştiam că El ne căuta pe noi… De fiecare dată întâl­ni­­rea cu El este unică şi îşi are pro­pri­ile şanse în a ne conver­ti din nou inima şi a ne face să cre­dem iarăşi, cu şi mai multă tă­rie, că Hristos este Mân­­tui­to­rul.

Mulţi dintre noi ne ase­mă­năm femeii samarinence, căci, ne­cunoscându-l pe Dumnezeu, nu cunoaştem nici cât de mi­nu­­nat este să ne bucurăm de pre­zenţa Lui. De multe ori ne baricadăm în autosuficienţa noas­tră, încuiem lacătul ini­mii cu propriile noastre con­cep­te care ni se par a fi cele mai bune, trăim în propria noas­tră lume; necunoscând o al­ta, aceasta e cea mai bună po­sibil. Deschidem porţile doar când suntem obligaţi, când suntem asaltaţi, inte­ro­gaţi şi căutaţi.

Domnul vrea mereu să ne câş­­tige sufletul împietrit, ce­ta­­tea baricadată, întunecată şi ne­­aerisită. El întotdeauna do­reş­te să facă din locul deve­nit sterp şi secetos prin păcat u­n­ul în care să izvorască apă vie. Do­rind să ne câştige de par­tea Sa, El procedează cu noi, de ce­le mai multe ori, aşa cum a fă­cut cu femeia din E­van­ghelia de astăzi: începutul es­te lin şi pa­re să nu ducă ni­că­ieri. El poa­te fi ceva aparent ne­im­por­tant: o întrebare, un semn discret, o cerere simplă pre­c­um „Dă-Mi să beau“. Dar a­deseori es­te un duş rece: o în­tâm­plare ne­aşteptată, un ne­caz, o boală, o încercare, o li­mi­tă, asemenea re­alismului la ca­re Hristos o o­bli­gă pe femeie, într-un moment neaş­tep­tat al discuţiei: „Chea­mă-l pe bărbatul tău!“, prin care El o obligă să-şi recu­noas­că pă­ca­tul. Sinceră cu ea şi cu Hris­tos, capabilă să-şi a­su­me gre­şe­lile, dispusă să crea­dă – chiar dacă nu cedează uşor – sa­marineanca se lasă a fi „se­ce­­­rată“ din holda deja coaptă.

Suntem şi noi cuprinşi în hol­­da acestei lumi. Dar vom creş­te nu­mai dacă la rădăcina vie­­ţii noas­tre va ajunge Apa cea vie şi nu­mai dacă ne vom lă­­sa scăl­daţi de razele Lu­mi­nii ce­lei de sus. Căci acestea ne con­vertesc con­tinuu şi ne dau pu­terea de a-i converti şi noi pe al­ţii, devenind lucră­to­rii şi se­ce­­rătorii lui Hris­tos prin cre­din­ţa în El şi prin măr­turisirea Lui: „Cred, Doam­­ne, şi mărturisesc…“.

Pr. Prof. dr. Ștefan Iloaie