Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)

”Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă”. (Matei 6, 22-33)

În primele 17 duminici după Rusalii, la Sfânta Liturghie se citesc pericope din Evanghelia de la Matei, de regulă, dintre cele care relatează minunile Mântuitorului. Excepție fac Duminica 1, în care ni se prezintă unele dintre învățăturile Lui, a 2-a, care surprinde chemarea la misiune a Apostolilor, și cea de azi, în care este redat un fragment din cunoscuta Predică de pe munte, rostită de Domnul pe țărmul lacului Ghenizaret. Această predică cuprinde trei capitole întregi din Evanghelia de la Matei (capitolele 5, 6 și 7), în care Mântuitorul expune un adevărat program de reforme doctrinare și sociale, stăruind, între altele, asupra raporturilor dintre oameni sau dintre aceștia și Dumnezeu, făcând o delimitare precisă între învățătura Vechiului și cea a Noului Testament. 

Evanghelia, actuală oricând

Predica începe cu Fericirile, continuând cu o serie de precepte de ordin moral, cu comparații între Legea veche și cea nouă, adusă de El Însuși în lume. În chip deosebit, subliniază învățătura cea nouă, de neconceput pentru lumea de atunci, dar din nefericire și de mulți dintre cei de azi, a iubirii universale, care să includă chiar și pe vrăjmașii noștri. Predica continuă apoi cu prezentarea învățăturii despre milostenie, rugăciune și post și alte câteva referitoare mai ales la raporturile noastre cu semenii. În același context (Mt. 6, 9-13), ne prezintă și un model clasic de rugăciune, și anume Tatăl nostru, cea mai cunoscută rugăciune creștină, tradusă aproape în toate limbile pământului și folosită de creștinii de pretutindeni.

În capitolul șapte întâlnim mai multe îndemnuri de a ne feri de prorocii mincinoși, de falșii propovăduitori ai învățăturii Sale.

Fără îndoială că astăzi, după aproape o jumătate de veac de ateism și de luptă organizată împotriva Bisericii, perioadă în care până și numele lui Dumnezeu și al lui Hristos erau îndepărtate cu grijă din cărți și din orice mijloc de informare în masă, este nevoie mai mult ca oricând de o reîntoarcere la Hristos și la învățătura Sa. Pentru că, deși aceasta este veche de două mii de ani, ea rămâne mereu actuală și de ea pot să se călăuzească generații întregi de oameni.

Cuvintele Mântuitorului trebuie să fie cunoscute azi, cu atât mai mult cu cât au apărut pe parcurs atâția proroci mincinoși, de care vorbea Mântuitorul tocmai în Predica de pe munte, atâția falși tămăduitori de boli și neputințe, care pretind că vorbesc și că lucrează în numele Domnului. Apar acum atâția pretinși „învățători”, de peste mări și țări, care sunt anunțați, prin toate mijloacele de informare, că vin la noi ca „evanghelizatori”, ca și cum noi românii, prin strămoșii noștri, n-am fi cunoscut învățătura creștină chiar din veacul în care a trăit Mântuitorul, prin predica unuia dintre Apostolii Săi, Sfântul Andrei. Se împlinesc și cuvintele Mântuitorului, dar și ale Sfântului Apostol Pavel, care scria ucenicului său Timotei că va veni o vreme când oamenii „nu vor mai suferi învățătura cea sănătoasă, ci își vor alege învățători după poftele lor ca să le răsfețe auzul, pe care îl vor întoarce de la adevăr, și se vor abate către basm” (cf. 2 Tim. 4, 3).

Mamona, câștigul necinstit

Revenind la pericopa evanghelică din această duminică, trebuie să ne oprim asupra unor probleme pe care le ridică Mântuitorul în acest scurt fragment din predica zisă „de pe munte”. Am putea spune că Mântuitorul urmărea să pună în lumină trei idei principale: în primul rând, este evidențiată ideea că omul trebuie să discearnă sau să aleagă clar lucrurile, să vadă ce este de folos și ce este de prisos, ce este balast sau zgură pentru el. Dar pentru aceasta, el are nevoie nu numai de un ochi trupesc, ci și de un ochi sufletesc sănătos, de un ochi format, de o cunoștință curată, pentru că numai așa va putea stabili o justă ierarhie a valorilor, numai așa va putea distinge slujirea lui Dumnezeu de slujirea lui mamona.

Ultimul cuvânt este de origine aramaică – limbă ce se vorbea în Țara Sfântă – și înseamnă „bogăție”, dar și „câștig necinstit”.

Este un lucru cunoscut că Mântuitorul a condamnat în repetate rânduri bogăția, întrucât, de regulă, ea este câștigată în mod necinstit. Sunt semnificative, în acest sens, parabolele despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, sau a celor chemați la Cină. Aceste cuvinte sunt actuale și azi, când mulți dintre noi, în loc să se reîntoarcă la valorile veșnice ale Evangheliei, pornesc din nou într-o goană nebună după îmbogățire, de multe ori în detrimentul celor neștiutori, al celor nevinovați, al celor cinstiți.

Legat de această slujire a lui „mamona”, Mântuitorul ridică a doua problemă, aceea a grijii pentru ziua de mâine, a celor absolut trebuitoare traiului nostru zilnic. El ține să ne atragă atenția că fiecare dintre noi avem un Tată ceresc, Care ne poartă de grijă, că există un Dumnezeu Creator, dar și Proniator al lumii. Celor cuprinși de grija zilei de mâine, Mântuitorul le recomandă să nu se îngrijească prea mult de aceasta, căci Tatăl nostru Cel ceresc știe că avem trebuință de ele.

Omul ară și seamănă, dar Dumnezeu este Cel care face pământul să rodească

Punând în paralelă viața omului cu păsările cerului și cu crinii câmpului, Mântuitorul pune în lumină faptul că acestea se bucură totuși de îngrijirea lui Dumnezeu. Și atunci, cu cât mai mult se va bucura de aceasta omul, cea mai aleasă creatură a lui Dumnezeu! Mântuitorul nu ne spune să nu muncim, dimpotrivă, atât El, cât și Sfântul Apostol Pavel, apoi Sfinții Părinți ne atrag mereu atenția că avem datoria să muncim pentru cele necesare traiului nostru zilnic. Dar aici Mântuitorul ne învață că în acest proces al muncii trebuie să fim conștienți de împreună-lucrarea noastră cu Dumnezeu și a lui Dumnezeu cu noi. Noi muncim, dar El este Cel care binecuvântează munca noastră. Omul ară și seamănă, dar Dumnezeu este Cel care face pământul să rodească. De aceea, scria psalmistul: „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar veghea paznicul” (Ps. 126, 1).

Cu aceasta ajungem la al treilea punct pe care Mântuitorul intenționează să-l pună în lumină, dar acesta este prezentat mai mult în perspectiva viitorului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga vouă”. Cu alte cuvinte, să ne îngrijim mai întâi de suflet, iar Dumnezeu ne va ajuta să rezolvăm și problemele de ordin material. De aceea, Sfântul Apostol Pavel le scria romanilor că: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).

Într-adevăr, în cele nouă Fericiri, cuprinse în aceeași Predică de pe munte, Mântuitorul fericește pe „cei săraci cu duhul” și pe „cei prigoniți pentru dreptate”, făgăduindu-le că a lor va fi Împărăția cerurilor. Iar pe „făcătorii de pace” îi numește fii ai lui Dumnezeu. În schimb, același mare Apostol al neamurilor scria că Împărăția lui Dumnezeu nu va putea fi moștenită de cei desfrânați, de închinătorii la idoli, de furi, de lacomi, de bețivi sau de alții cu păcate asemănătoare (cf. I Cor. 6, 9-10 și Efes. 5, 5).

Roadele ascultării poruncilor

Mulți oameni din timpul Mântuitorului – la început chiar și Apostolii – credeau că această Împărăție a lui Dumnezeu va fi așezată pe pământ de Mesia, fără ca omul să-și aducă vreo contribuție. De aceea, ucenicii Domnului așteptau din zi în zi realizarea concretă a acestei Împărății și încoronarea Lui ca împărat mesianic, pământesc. Doi dintre ucenici I-au cerut chiar să-i așeze la locuri de cinste, în mari dregătorii, în noua împărăție pe care credeau ei că o va întemeia Mesia în Ierusalim. Acestor neștiutori Mântuitorul le va răspunde, încre­dințându-i că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Lc. 17, 21). Înseamnă că fiecare dintre noi poate realiza, în mic, Împărăția lui Dumnezeu în sufletul său, în viața sa. Dar acest lucru nu se poate realiza decât prin îndeplinirea întocmai a poruncilor și îndemnurilor Mântuitorului, dintre care pe cele mai multe le întâlnim chiar în Predica de pe munte, deci și în pericopa evanghelică de azi. Este de ajuns să punem în practică cele ce ne învață Domnul în această minunată predică, mai cu seamă porunca iubirii, pe care o nesocotim cu toții atât de mult.

Să punem în practică și cele ce ne învață Sfântul Apostol Pavel, care arăta că „roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, cre­dincioșia, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22-23). Iată câte virtuți sunt prezentate aici, foarte concis și care ne-ar ajuta să rezervăm un colț din sufletul nostru acestei „Împărății a lui Dumnezeu”, pe care să o coborâm în noi înșine prin împreuna-lucrare a noastră cu Dumnezeu. Oare noi am îndeplinit virtutea iubirii de Dumnezeu și de aproapele, pe care ne-o recomandă Mântuitorul și pe care ne-a oferit-o El Însuși ca pildă în toate împrejurările vieții Lui pă­mântești și căreia Sfântul Pavel i-a închinat acel frumos poem din prima Epistolă către Corinteni?

Oare am îndeplinit măcar una din cele șapte cereri ale Rugăciunii domnești: „…și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”?

Să ne cercetăm fiecare propria conștiință și vom constata cât de departe suntem de cele ce așteaptă Hristos de la noi, vom constata cât de puțin facem pentru sufletul nostru, în vederea mântuirii noastre și a realizării Împărăției lui Dumnezeu în noi înșine și în lumea toată!

Singura cale de a schimba în bine fața lumii

Niciodată nu a avut omenirea mai multă nevoie de iubire, de pace și de o revărsare a Împă­răției lui Dumnezeu pe pământ ca în zilele noastre! Lumea are nevoie de o iubire adevărată, jertfelnică, de o în­vățătură care să stea la baza unei dreptăți sociale viabile și a unei păci trainice. Această învățătură există de două mii de ani, dar parcă, în mod voit, o ocolesc toți, ca și când ar fi perimată, ca și când ar fi fost potrivită numai pentru veacurile trecute! Drept aceea, să facem noi, creștinii adevărați, ca prin viața noastră să răspândim această învățătură veche, dar mereu nouă, să dovedim că ea este singura în stare să schimbe fața lumii, singura cale de înfrățire și de împăcare a tuturor spre binele țării noastre și al întregii omeniri.

Într-o anumită împrejurare Mântuitorul spunea: „Trebuie să fac lucrurile Celui ce M-a trimis până este ziuă, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 4). Așa trebuie să facă și adevăratul creștin. Să lucreze până este ziuă, adică atâta vreme cât este în deplinătatea forțelor sale fizice și sufletești, să trăiască în lumină de la începutul vieții sale până la sfârșit, să-și desfă­șoare viața potrivit voii lui Dumnezeu și după învățătura adusă în lume de Fiul Său, adică sub semnul binelui, adevărului și frumosului. Să-I închine lui Hristos toate gândurile și acțiunile Sale, dar și toate înfrângerile, să-și îndrepte necontenit sufletul numai la Dumnezeu, de la Care vin „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. Să constituie o pildă pentru semenii lui, potrivit poruncii pe care ne-o dă tot Mântuitorul în Predica de pe munte: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să-L preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Amin.

Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu