Domnule președinte Schulz,
Vă adresez această scrisoare cu ocazia dezbaterilor organizate de Parlamentul European asupra situatiei politice din România, în calitate de președinte al României între 1996 și 2000, perioadă în care Consiliul European a decis începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană în pofida unei situații economice și sociale foarte grele, datorită aprecierilor privind instituirea instituțiilor statului de drept și a respectării legii.
Mă adresez dumneavoastră, de asemenea, în calitate de lider civic, academic și politic, care a participat la conturarea proiectului de integrare a fostelor state comuniste din Europa Centrala și de Est, alături de ceilalți membri ai familiei primilor președinți democrați ai acestor țări proveniți din societatea civilă. Proiectul pe care noi l-am susținut și care a lărgit UE nu a avut rolul unui plan Marshall, nu a fost un cadou al Occidentului european, ci a fost expresia unei viziuni și a unei opțiuni a noilor democrații, plătită cu grele suferințe de cetățenii Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Bulgariei și României și pentru aceasta România, alături de aceste țări, are nevoie să fie tratată cu respect.

În acest sens, mă simt obligat să intervin deoarece în ultimele doua luni țara mea, România, a fost supusă unor presiuni inacceptabile pentru un membru al UE, presiuni venite din partea comisarului european pentru Justiție, Viviane Reding și a președintelelui Comisiei Europene, José Barroso. Presiunile asupra Parlamentului României, Guvernului și presedintelui interimar, care au acționat în litera și în spiritul Constituției României, nu au justificare în niciun articol al Constituției Europene sau a altor reglementări și reprezintă un abuz care creează un precedent extrem de periculos de încălcare a suveranității unui stat membru UE.

Aceste presiuni au fost făcute în baza unor acuzații care nu au legătura cu realitatea și sunt contrazise de orice analiză corectă și imparțială a evenimentelor și a documentelor. Acum, când procesul de suspendare a președintelui și referendumul de demitere a acestuia s-au încheiat cu revenirea în functie, în condițiile impuse de UE, îl putem considera ca un studiu de caz.
Mandatul actual al președintelui României este ilegitim Ceea ce comisarul pentru Justiție și președintele Comisiei Europene ignoră este faptul ca mandatul actual al președintelui României este ilegitim.

În urma unei hotarâri de suspendare a președintelui României si a organizării unui referendum pentru demiterea acestuia, în condițiile prevăzute prin lege și considerate constituționale prin decizia Curții Constituționale a României, 7,4 milioane de cetățeni, o majoritate covârșitoare reprezentând 87% din cei prezenți la vot, s-au pronunțat pentru demiterea președintelui.

Cei 8,4 milioane care au votat (46% din listele permanente) reprezintă în realitate cu mult peste 50%, cvorumul luat în considerare. Aceasta pentru ca listele electorale permanente utilizate nu au fost actualizate în cei opt ani ai mandatelor președintelui Traian Băsescu (18,4 milioane – 2004; 18,4 milioane – 2008; 18,3 milioane – 2012), deși populația României a scăzut dramatic, conform datelor oficiale ale recensământului Institutului Național de Statistică, cu peste 2,6 milioane în 2012 față de 2004 și cu 3,4 milioane fațăde anul 2000.

Datele furnizate de Guvernul României, la cererea Curții Constituționale, de actualizare a listelor electorale permanente, după consumarea referendumului confirmă, în urma unei verificări și în baza unor documente oficiale emise de administrațiile locale și de către Ministerul de Externe în baza comunicărilor statelor europene în care domiciliază cetățeni români, că aproximativ 3 milioane de români domiciliază în afara țării și votează pe liste suplimentare.
Realitatea politică actuală a României, exprimată prin votul a 87% din cei care au votat pentru demiterea președintelui, reprezentând cu mult peste 50% din numărul celor înscriși în listele electorale permanente, dacă acestea sunt alcătuite corect, arată că în prezent mandatul președintelui Băsescu este ilegitim și că Domnia Sa nu-i poate reprezenta pe cetățenii României nici pe plan intern, nici pe plan extern. Revenirea în funcție a președintelui nu are nicio legătură cu statul de drept și este rezultatul unor acțiuni discutabile pe plan intern și extern.
Impunerea abuzivă a unui cvorum de către Curtea Constituțională, susținută prin presiuni politice de către comisarul pentru Justiție și președintele Comisiei UE
În ceea priveste cvorumul stabilit de Curtea Constituțională, el nu este prevăzut în Constituția României și nici în a altor state din UE, în cazul referendumului de demitere a președintelui și chiar dacă este prevăzut în alte situatii, este mai mic de 50%. Cvorumul nu este recomandat nici de Comisia de la Veneția, pentru că determină mai degrabă interesul de a se abține, nu de a vota împotriva, ceea ce de fapt s-a și întâmplat atunci când, la chemarea președintelui, partidul său a boicotat referendumul pentru a anula voința exprimată de majoritatea votanților. În plus, o Ordonanță de Urgență în vigoare în momentul declanșării procedurii de demitere prevedea un cvorum de peste 50% din numărul votanților și nu a cetățenilor înscriși în listele permanente.

Acest cvorum, de 50% din numărul votanților, a fost valabil și la referendumul de demitere a președintelui Băsescu din 2007, care a fost validat în unanimitate de Curtea Constituțională, deși nu obținuse peste 50% din numărul celor înscriși în listele electorale.

La presiunile comisarului pentru Justiție și ale președintelui Comisiei Europene, precum și a unor cancelarii europene, asupra primului-ministru și a președintelui interimar, acesta din urma a promulgat o lege votată de fosta majoritate pentru protecția președintelui Băsescu, iar primul-ministru a solicitat respingerea de către Parlament a propriei Ordonanțe. Deciziile celor doi demnitari au avut în vedere protejarea României de amenințări legate de pozitia pe piețele financiare, retragerea investițiilor străine, Acordul cu FMI, amânarea Acordului Schengen, căderea cursului leului etc., ei asumându-și răspunderea pentru o decizie profund incorectă în circumstanțele date și evident nedemocratică.
Ce este și de cine este reprezentată Curtea Constituțională a României, de care comisarul pentru Justiție si președintele Comisiei Europene au făcut atâta caz
În legislatura actuală, Curtea Constituțională a României este un organism politizat intens în timpul mandatelor președintelui Băsescu, prin popularea ei cu personaje fărî valoare profesională și cu probleme de moralitate, usor șantajabile. În timpul mandatului meu, președintele Curții Constituționale a fost dr. Mihai Lucian, participant la revolta anticomunistă din 21 decembrie 1989, profesor universitar, corespondent al Centrului pentru Studierea Constituționalismului în centrul și estul Europei al Universității Chicago Law School, membru al Comisiei de la Veneția. La fel, ceilalți președinti ai Curții Constituționale din perioada postcomunistă, Nicolae Popa și Ioan Muraru, au deținut în cariera lor poziții înalte de profesori universitari, decani ai Facultății de Drept, președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind și autori a numeroase cărți, manuale și studii în domeniu.

Spre comparație, actualul președinte al Curții Constituționale, Augustin Zegrean, numit de președintele Traian Băsescu, este un mărunt avocat la o întreprindere obscură dintr-un orășel de provincie, promovat deputat în Parlamentul României în 1990, după atacul minerilor asupra Pieței Universității, chiar de formațiunea neocomunistă care orchestrase acest atac. Este deținător a unei simple diplome de licență, nu a fost niciodată magistrat și nu a avut nicio activitate științifică ce poate demonstra o minimă capacitate profesională în domeniu, cumulează indemnizația de judecător la Curtea Constituțională cu o pensie specială de judecător în baza unui certicat de handicapat permanent.

Am avut ocazia să vizitez numeroase Curți Constituționale din statele UE și să primesc președinți ai acestora. Puteți întelege de ce orice comparație a acestui instrument politic al președintelui Băsescu, care dă hotărâri partizane împotriva literei și spiritului Constituției, cu Curțile Constituționale din alte țări UE nu are nicio relevanță.
Hotarârile Curții Constituționale
Toate hotărârile Curții Constituționale în problema referendumului de demitere a președintelui au avut caracter politic. Nu în sensul rezolvării unei situații politice, conform literei și spiritului Constituției, ci al unei decizii partizane menite să împiedice cu orice preț demiterea președintelui prin votul liber exprimat al majorității alegătorilor.
Dacă prima hotărâre, dinaintea referendumului a impus cvorumul neprevăzut de Constituție, cea de-a doua, de după consumarea referendumului, a amânat decizia cu o lună pentru a se realiza majoritatea necesară, de două treimi din cei nouă judecători. Aceasta s-a realizat prin schimbarea orientării unei judecătoare reprezentând partidul ostil președintelui, prin șanțantaj privind dosarul ei de colaborare cu Securitatea (poliția politică a lui Ceaușescu) și un dosar mai vechi de coruptie al familiei sale și prin amenințări din partea unui deținut de drept comun, care au reușit în final.
Hotarârea Curții Constituționale care a validat referendumul nu a luat în considerare documentele oficiale prezentate de Guvern care arătau, în baza datelor furnizate de autoritățile locale și de statele Uniunii Europene la solicitarea Ministrului de Externe, că peste trei milioane de români au domiciliul în străinătate și deci nu puteau figura, conform legii, în listele permanente, ci doar în listele suplimentare, pe care le-au și folosit pentru a vota la acest referendum în țările în care domiciliază.

Cu o rară aroganță și dispreț față de realitate, această ultimă hotărâre nu a luat în considerare, din documentele primite de la Guvern, nici cel puțin zecile de mii de cetățeni decedați la data referendumului sau fără drept de vot, în urma unor hotărâri judecătorești.

Astfel, ca o realitate de necontestat, 7 milioane și jumătate de cetățeni, reprezentând 87% din votanți, s-au pronunțat pentru demiterea președintelui și doar 900.000 (13%) pentru menținerea sa în funcție, rămâne fără efect juridic și politic, deși numărul celor care au votat pentru demitere depășește cu două milioane pe cei care au votat pentru alegerea sa în 2008.

Lovitura de stat

Mediile de informații occidentale au preluat o afirmație aberantă a Președintelui suspendat și a acoliților săi despre o «lovitură de stat» sau un «puci» în România. Chiar și după ce Curtea Constituțională a hotărât că înlocuirea președintilor Senatului și Camerei Deputaților de către o nouă majoritate parlamentară a fost legală și constituțională, la fel ca și hotărârea de suspendare a președintelui, această etichetare absurdă s-a menținut. Într-o declarație stupefiantă, chiar după revenirea ilegitimă a președintelui Băsescu în funcție, doamna Reding continua să vorbească despre o «lovitură de stat parlamentară», în disprețul votului a 7,4 milioane de cetățeni reprezentând 87% din numărul votanților.
Se poate afirma orice dacă nu ai proprietatea termenilor sau ești rău intenționat. Cei care au o minimă cultură politică știu că o «lovitură de stat» sau un «puci» înseamnă, conform tuturor studiilor politice sau juridice, sau macar a dicționarelor: «răsturnarea bruscă și neconstituțională a puterii legitime dintr-un stat impusă (neparlamentar) prin surpriza de o minoritate, de obicei, formată din militari sau comandanți paramilitari folosind forța». Lesne se poate vedea că în afara de viteza de desfășurare a unor evenimente absolut legale, nici măcar surpriza nu poate fi invocată de un președinte care a mai fost o dată supus demiterii și care din ianuarie 2012 este contestat de marea majoritate a cetățenilor României. Atunci unde este intervenția armatei?; unde este neconstituționalitatea?; despre ce minoritate vorbim la o hotărâre a majorității parlamentare votată de o zdrobitoare majoritate de 87% a alegătorilor?

Faptul că o afirmație aberantă a președintelui suspendat și acolitilor săi a fost preluată de doamna Reding și de domnul Barroso îmi amintește că în perioada comunistă, în statele din Europa Centrala satelite ale Moscovei, circula o glumă: unui ascultător care întreaba la Radio Erevan (un post de radio din Uniunea Sovietică) dacă este adevarat că cetățeanul Ivan Ivanovici a furat o Volga (automobilul rusesc din acel timp), i se răspundea că este adevărat, numai că nu era vorba de un automobil, ci de o bicicletă și că nu a furat-o, ci i-a fost furată. Cam așa se întâmplă și acum, dar nici în visele cele mai urâte nu mi-am imaginat că o minciună atât de sfruntată poate fi «vehiculată» în presa occidentală a anului 2012 și în unele cancelarii europene.Aș vrea să cred că lucrurile nu vor fi lăsate așa.

În decembrie 1989, cei care au protestat la Timișoara și București în față puștilor și tancurilor tiranului Ceaușescu nu au scandat: «Vrem salarii mai mari!», ci au strigat: «Alegeri libere și presa liberă!». Studenți, colegi și prieteni ai mei au cazut în 21 decembrie sub gloanțe sau striviți sub șenilele tancurilor. Cei rămași în viață au luptat din greu cu fortele neocomuniste pentru democrație și pentru integrarea europeană. Acum au votat în libertate, dar votul lor este inutil datorită unei manipulări grosolane orchestrate de agenți de influență de la București împotriva propriei țări. Așa ceva nu putem accepta. Este cutremurator să vedem cum fosta limbă de lemn a politrucilor comuniști este înlocuită de limbajul conform al Uniunii Europene, pentru a-i înfiera pe adversarii politici ai președintelui Băsescu.
Monitorizare sau manipulare?
Raportul Comisiei privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din iulie 2012, conține numeroase informații false. În Raport s-a vorbit, fără a se particulariza, despre remedierea atingerilor aduse reformei în ultimele săptămâni (p. 5) sau despre restaurarea statului de drept, inclusiv independența justiției (p. 19). S-a cerut publicarea imediată a tuturor actelor în Monitorul Oficial (p. 20) fără a se indica sau a fi cunoscut un singur caz în care să fi apărut o asemenea întârziere din vina Guvernului, precum și respectarea în viitor a condițiilor constituționale privind emiterea ordonanțelor de urgență (p. 20), deși nimeni nu a contestat constituționalitatea ordonanțelor emise de Guvernul Ponta și ele nu au fost invalidate de Curtea Constituțională.

Nici cât privește presiunile politice exercitate asupra Curții Constituționale și nerespectarea principiului separației puterilor (p.5) nu s-au prezentat situații concrete, deși asemenea presiuni au existat atunci când, în noiembrie și decembrie 2011, președintele Traian Băsescu a convocat, cu încălcarea separației puterilor, Curtea într-o ședință ținută cu ușile închise sau când a declarat că nu va aplica decizia Curții Constituționale referitoare la legea privind înghețarea pensiilor și salariilor în 2012.
Îmi pun întrebarea dacă la nivelul Comisiei Europene există o preocupare reală pentru o cunoaștere mai profundă a particularităților legislative, sociale și culturale din noile state membre UE din Europa Centrală și câtă încredere putem avea în dialogul Comisiei Europene cu diferite componente ale societății civile, dacă în cazul evenimentelor recente din România câțiva agenți de influență au putut determina o reacție disproporționat negativă față de evenimente scoase din context sau care pur și simplu nu au existat în realitate. Cred că aceste exagerări ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat un dialog cu reprezentanți de marcă ai mediului academic și ai organizațiilor neguvernamentale, altele decât cele apropiate președintelui.

Într-o scrisoare pe care am adresat-o în 25 iulie 2012 președintelui Comisiei Europene, José Barroso, înainte de referendum, am sugerat consultarea într-o speță care privește funcția de șef de stat a președinților post-comuniști ai României, mai ales că între mine și președintele Ion Iliescu există diferențe ideologice iremediabile, și a Majestății Sale Regele Mihai I, detronat și exilat de către comuniști în 1947. Puteau fi consultați, de asemenea, foștii președinti ai Parlamentului României, foștii prim- miniștrii, foștii președinti ai Curții Constituționale, ai Înaltei Curți de Justiție și Casatie, foștii Avocați ai Poporului. Este foarte ciudat că personalități civice precum prof. dr. Cristian Pîrvulescu, decanul Facultății de Științe Politice, președintele celei mai importante asociatii civice, Prodemocrația sau Victor Alistar, presedintele Transparency International România, nu au fost consultați. Am transmis președintelui Barroso scrisori semnate de fostul președinte al Curții Constituționale și al Înaltei Curți de Justiție și Casație, prof. dr. Nicolae Popa și de fostul procuror general al României, profesor de drept Constituțional, Mircea Criste și, de asemenea, un Apel al intelectualilor români adresat Comisiei Europene, printre semnatarii căruia se numără rectori (președinti) și decani ai unor mari universități, scriitori, artiști, muzicieni și activiști civici reputati. Nu există niciun semn că opiniile lor ar fi fost luate în considerare.

Doamna Reding și domnul Barroso, în mod evident, nu au dorit sau nu au considerat necesar să consulte nicio personalitate politică, academică, civică din afara camarilei prezidențiale, pentru a afla realitatea. Chiar dacă a fost vorba doar de o proastă informare sau de o neînțelegere a realităților românesti, acesta denotă dispreț și aroganță față de o țară membră a Uniunii Europene, al carei proiect politic se bazează tocmai pe respectul și înțelegerea celorlalți.

Ultimatumul în 11 puncte impus Parlamentului, Guvernului si președintelui interimar al României

Recomandările Raportului s-au plasat la limita respectării suveranității unui stat membru al UE, atunci când s-a indicat în termeni ultimativi ce decizii să ia ori să nu ia Guvernul sau președintele României.Cea mai gravă dintre acestea mi se pare cerința imperativă de a «nu se acorda grațieri pe perioada președinției interimare». E vorba de interzicerea unei competențe de natură constituțională acordată președintelui României (art. 94, d) recunoscută și celui care asigură interimatul funcției (art. 98/2) și care se exercită fără nicio prealabilă autorizare internă sau externă. Cerința a plecat de la un «proces de intenție» privind o eventuală grațiere a fostului prim-ministru Adrian Năstase, deși nu a existat nicio declarație în acest sens și era evident că ea nu era posibilă. Formularea ei la modul general nu numai că făcea ca grațierea să nu poata fi acordată nimănui, chiar dacă rațiuni de ordin umanitar ar fi impus-o, dar a adus atingere unui atribut al conducătorului oricărui stat suveran, stabilit prin cutumă, de-a lungul istoriei. Nu cred că există vreun stat în UE care să accepte o asemenea cerință abuzivă fără nicio bază legală în legislația europeană și mai ales un astfel de afront la suveranitatea națională.

Care a fost obiectivul intervenției în forță a comisarului pentru Justiție și a Președintelui Comisiei UE în problemele politicii interne a României?

În mod evident, a fost susținerea regimului corupt al președintelui Băsescu, autoritar pe plan intern, docil și servil în fața deciziilor autorităților UE. În ultimii opt ani, rapoartele de monitorizare a României au ignorat toate derapajele politice și corupția regimului Băsescu, mulțumindu-se cu condamnările pentru corupție ale adversarilor politici. După încetarea mandatului meu de președinte, am combătut cu putere, din societatea civilă, corupția și tendințele autoritariste ale Guvernului Adrian Năstase, dar nu cred că înlocuirea unor clanuri cu altele reprezintă un pas înainte spre statul de drept clamat de doamna Reding.

UE a asistat impasibilă la distrugerea încrederii în instituțiile statului român prin promovarea persoanelor incompetente, șantajabile și servile sistemului clientelar. Traian Băsescu a atacat și jignit Parlamentul, Guvernul, Justiția, Armata, Poliția, Învățământul, Școala, Sindicatele. A atacat și a jignit în termeni incalificabili presa neaservită, pe ziariști, pe medici, profesori, țărani, muncitori și mai ales pe cetățeni. A distrus prestigiul unei părți a elitelor intelectuale, nu numai înglobându-i în camarila sa, dar mai ales prin transformarea unor persoane cu simt critic în agitatori fanatici, incapabili de dialog. A produs dezbinarea societății românești, anularea solidaritații create în jurul integrprii României în UE și NATO, instaurarea suspiciunii intoleranței și urii pâna la nivelul micilor colectivități sau chiar a familiilor. Această atitudine și nu restricțiile economice și sociale a generat marile manifestații populare împotriva sa, începând cu ianuarie 2012.

Perioada de suspendare a președintelui Băsescu a arătat cu claritate că acesta a construit timp de opt ani un sistem paralel de putere personală, utilizînd instituțiile de forță și bazat în principal pe serviciile de informații și pe Procuratura, pe subordonarea Curții Constituționale și a Consiliului Superior al Magistraturii, pe plasarea unor agenți acoperiți în presă. S-a instaurat o atmosferă de suspiciune și teamă în societate prin ascultarea telefoanelor și prin scurgeri de informații confidențiale de la Procuratură către presa aservita.

Nu în cele din urmă, evenimentele legate de suspendarea și referendumul de demitere a președintelui Băsescu au afectat prestigiul instituțiilor europene. Până în această vară, România era, dintre toți cei 27 de membri, nu numai statul în care Uniunea Europeană se bucura de cea mai mare încredere, dar românii aveau mai multă încredere în instituțiile europene decât în instituțiile statului lor. Aceasta și numai aceasta i-a facut pe români săa accepte sacrificiile premergătoare integrării și pe cele post integrare impuse de criza economică. Modul în care au fost tratați de Comisia UE a creat o enormă frustrare, care îndreaptă vechea adversitate față de președintele Traian Băsescu și spre Uniunea Europeană, considerându-se ca aceasta l-a impus prin presiune împotriva voinței lor legitim exprimate.

Cum au promovat doamna Reding și domnul Barroso valorile morale și democratice pe care le-au invocat si efectele actiunii lor

Reactiile nejustificate ale Uniunii Europene fata de evenimentele politice din România si maniera în care au fost exprimate vor avea consecinte pe timp mediu si lung, pe multiple planuri. Primul efect, si cel mai grav, este slabirea încrederii în Uniunea Europeana si în institutiile sale tocmai în rândurile celor care au luptat din convingere si nu din interes pentru valorile si principiile UE. Este si cazul meu si, pentru cei care nu stiu, precizez ca m-am format dupa 1990 ca persoana politica si civica la scoala democratiei crestine germane si europene. Am contribuit la structurarea societatii civile din România ca lider al Solidaritatii Universitare, al Aliantei Civice si Academiei Civice. Ca presedinte al Conventiei Democratice, am participat la congresele partidelor crestin-democrate si ale Internationalei Crestin Democrate.

Am primit premiile Fundatiei Coudenhove-Kalergi, ale Internationalei Democrat-Crestine pentru constructie europeana si ale American Bar Association pentru contributia la dezvoltarea statului de drept în Europa centrala si am fost declarat «Omul de stat european al anului 1998» de catre Institutul East West. Am avut onoarea de a fi alaturi de Walesa, Havel, Göncz, Jelev, fondator al Memorialului Victimelor Comunismului din Washington si al mai multor forumuri pentru democratie. Dupa terminarea mandatului de presedinte, am fost ales presedinte al Academiei de Diplomatie Culturala din Berlin si unul dintre directorii World Justice Project care militeaza pentru instaurarea statului de drept în lume. Spun toate acestea pentru ca nu aceasta Europa, în care un comisar pentru Justitie din Comisia Europeana poate decide prin presiune, împotriva vointei poporului unei tari suverane, este Europa pe care eu si cei din familia primilor presedinti democrati din Europa Centrala si de Est am gândit-o, împreuna cu marii lideri ai Uniunii Europene din acel timp. Daca a fost vorba de o impunere a respectarii valorilor morale ale democratiei europene, cum a invocat doamna Reding, atunci este si mai grav, pentru ca ne putem întreba cum sunt întelese aceste valori în Uniunea Europeana?, unde este respectul pentru vointa cetatenilor unei tari membre?, daca Comisia Europeana poate impune unui Guvern, unei majoritati parlamentare si în final vointei unei covârsitoare majoritati a cetatenilor exprimate prin vot o anume solutie, prin amenintari politice si economice fatis exprimate. Modul în care a fost impusa aceasta solutie a fost un «diktat» si el loveste în ceea ce are mai pretios un stat independent si un popor – demnitatea nationala. Revolta mea este accentuata de satisfactia cu care este acum întâmpinat la Bruxelles rezultatul acestui diktat. Se naste întrebarea: Comisia Europeana si câteva cancelarii occidentale au nevoie de state din Europa Centrala conduse de presedinti servili, santajabili prin dosarele lor de coruptie si prin comportamentul lor?

Un gânditor austriac scria la începutul secolului XX: «Daca Balcanii nu ar fi existat ar fi trebuit inventati», în sensul ca, pentru menajarea orgoliului Occidentului, este profitabil ca tot ce e rau sa fie plasat în estul Europei. Ma întreb daca pozitia dura a Comisiei Europene fata de România nu este un avertisment pentru cei care nu se supun neconditionat unor decizii. Acum a fost rândul României, dar poate ca si alte state din «Noua Europa» ar trebui sa se gândeasca la astfel de evenimente. Într-un cunoscut cântecel german de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial se spune: «când a fost arestat vecinul meu nu am protestat pentru ca era evreu, când altul a fost arestat nu am protestat pentru ca era comunist, când am fost eu arestat nu mai avea cine sa protesteze». Desigur, acum situatia este diferita, ne aflam în democratii consolidate, dar atentia trebuie sa fie si mai mare atunci când abuzurile sunt împachetate în noul limbaj conform al Uniunii Europene.

Daca interventia brutala a doamnei Reding si a presedintelui Barroso, care astazi se felicita pentru rezultatele ei, va avea drept consecinta cresterea ponderii unor formatiuni politice populiste si antieuropene, pe fondul dezamagirii fata de actuala majoritate guvernamentala care, asa cum considera multi, a cedat nepermis la presiunile europene si al desistarii euroentuziastilor, care acum îsi reevalueaza atitudinea, poate ca abia atunci vor întelege efectele actiunilor lor, care au provocat o criza inutila într-o tara care nu punea probleme legate de criza financiara si de fidelitate fata de UE.
Sedinta din 12 septembrie a Parlamentului European poate fi o buna ocazie pentru recâstigarea încrederii cetatenilor României în UE si, de asemenea, a încrederii cetatenilor din alte state membre, care doresc ca vointa lor sa nu fie desconsiderata cu aroganta si viitorul lor sa nu fie dictat de jocuri de culise la nivel european.
Cu sinceritate,
Emil Constantinescu