Între campioana Simona Halep şi şandramaua Ion Iliescu pe cine credeţi că preferă azi românii? Cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, am avut trei preşedinţi pensionari. Doar Ion Iliescu dintre cei trei era activist de profesie, în vechea accepţiune sovietică.
Ceilalţi doi, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, au făcut politică de amatori (ca teatru de amatori) după ce practic au ieşit la pensie în meseriile lor de bază. Nostalgici, fiecare a încercat să-l reînvie pe Ceauşescu sau pe Dej, fără nici un succes, bineînţeles.
Ce şi-au zis? Dacă merge, de ce să nu-i păcălim cu incompetenţa noastră într-ale democraţiei şi ale capitalismului pe alegătorii români şi să locuim la Cotroceni, cu servitori, cu SPP şi limuzine, cu călătorii intercontinentale? Au încercat şi au reuşit!
Şi cei trei pensionari – rentieri poate sună mai bine – ne-au dus acolo unde puteau să ne ducă după formaţia lor nepotrivită şi capacităţile lor reduse: ne găsim undeva prin 1962, când Dej şi echipa lui încercau să ne scoată de sub ruşi, dar cu toată infrastructura la pământ – de pildă, de căile ferate s-a ocupat unul Gruia Stoica –, cu toate activele statului cedate te miri cui pe mai nimic, dar cu filodormă şi comisioane grase, cu pădurile tăiate de austrieci, dar şi de tovarăşii Verestoy şi Flutur, „drujbele lui Dumnezeu”, cu pământul lăsat în nelucrare, dar foarte disputat prin tribunale. Suntem noi moştenitori ai Bizanţului sau nu? Inerţia şi fascinaţia cimitirelor sunt îndeletniciri milenare pe plaiurile noastre de la margine de Imperiu Bizantin.
Mai stupefiante decât declaraţiile foarte întârziate şi deloc inocente ale fostului preşedinte Ion Iliescu în legătură cu închisorile CIA în România au fost analizele prea de tot amatoristice, prea de tot gongorice ale unor cunoscuţi ziarişti români. Comentatorii ne poartă prin Germania (din cauza lui Der Spiegel, unde s-a vărsat Iliescu), pe la Bruxelles, prin Rusia şi prin America. Declaraţia aşa-zis bombă a lui Iliescu e tardivă, vine după ce preşedintele SUA, Barack Obama, a dat drumul la mai toate informaţiile, mai puţin locaţiile propriu-zise, după o declaraţie similară a fostului preşedinte al Poloniei, şi nu are utilitate decât pentru politica internă de la Bucureşti, şi nici măcar atât.
Îi foloseşte doar lui Ion Iliescu, care încearcă o diversiune penibilă înainte de judecarea dosarului pentru mineriade, în care e implicat până în gât. Şi cu şanse mari de a-şi petrece restul zilelor în puşcărie pentru crime împotriva umanităţii. De cine se teme Iliescu: de CIA sau de o condamnare care poate fi pe viaţă? Să-ţi sfârşeşti viaţa în puşcărie e totuşi o ruşine insuportabilă…
Declaraţia-bombă a lui Ion Iliescu din Der Spiegel ne aduce la subiectul major al ultimilor 25 de ani. Securitatea şi comuniştii au cedat părţi importante de suveranitate pentru a-şi apăra propria piele, pentru a-şi disimula crimele cu ajutorul Occidentului. Prin redeschiderea dosarului Mineriadei, Ion Iliescu a înţeles că partenerii occidentali nu mai respectă târgul. Securiştii şi comuniştii români au făcut un târg odios cu Străinătatea ca să se apere de populaţia României, pe care au călcat-o în picioare, au schilodit-o şi spoliat-o în multe feluri, într-un cuvânt, au nenorocit-o. Dacă Occidentul n-a mai ţinut înţelegerea, Ion Iliescu a ripostat pe măsură.
După ce a cedat Petrom-ul OMV-ului (în locul lui BP) şi a negociat (n-a fost nici o negociere!) în genunchi cu UE, după ce l-a vizitat pe George Bush Jr. la Washington, adică a făcut o carieră politică mult peste capacităţile sale reale, o carieră datorată, de fapt, Danei Năstase, fata unui fost mahăr comunist cu funcţiuni multiple, inclusiv la Pekin, şi după ce a executat două destul de scurte condamnări, Adrian Năstase iese din adormire, îşi încalcă obligaţia de rezervă şi ne îndrumă, hodoronc-tronc, să abandonăm drumul european, depăşit, fumat, eventual şi parteneriatul cu SUA, şi să ne reorientăm spre BRICS, probabil mai ales spre China şi spre Rusia din tinereţea lui Angelo Miculescu. Dar românii l-au luat deja mult prea în serios pe acest gurist politic cu un tupeu ieşit din comun.
Victor Ponta şi guvernul său şi-au făcut temelie doar din mizeria şi dezastrul guvernării Băsescu, un proamerican şi proeuropean de operă bufă. Cu susţinerea feroce şi, foarte probabil, cu avantajele aferente, seară de seară, a câtorva guri de foc media, în fapt, simple instrumente de propagandă. Orientarea mai mult vocală decât economică şi politică a lui Victor Ponta şi a guvernului său spre China şi spre Rusia e bine cunoscută. Aminteşte şi ea, tot în registrul comic, de mai vechea strategie a lui Dej şi Ceauşescu, aceea de a fi mai comunişti, mai dogmatici decât Marele Frate pentru a fi lăsaţi în pace să-i halească în linişte pe conaţionali.
La Kremlin, prin Vladimir Putin, sub influenţa consistentă a lui Soljeniţîn, guvernarea e una foarte la dreapta, conservatoare, de reactivare a valorilor tradiţionale ale Rusiei. În China, deşi Partidul Comunist a rămas partid unic, în viaţa economică se practică un ultraliberalism foarte apreciat de multinaţionalele vestice. La Bucureşti domnesc incoerenţa, arbitrariul, lipsa de viziune şi de proiect, amestecul de socialism terminal cu ultraliberalism deşănţat, sub ochii atenţi ai unor experţi neoliberali.
Linia genetică sovietică Dej – Ceauşescu – Iliescu – Năstase – Ponta nu a fost întreruptă decât temporar şi fără rezultate notabile de Emil Constantinescu – un fel de profesor distrat rătăcit în politică dintr-o ambiţie prost plasată – şi de Traian Băsescu – un fost comunist, promovat de Ion Dincă şi de Elena Ceauşescu, răspopit în neoconservator de carnaval, cu ideolog de la Washington la purtător, Vladimir Tismăneanu, grafoman infatigabil, os de bolşevic şi bolşevic el însuşi, reciclat natural în ultras neoconservator.
Dar ideologia lui Traian Băsescu s-a rezumat la celebra zicere a lui Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”.
Promovarea lui Klaus Johannis în cea mai înaltă funcţie a încă statului român – nu vorbim aici de vot, ci de cei care l-au făcut candidat – ne obligă să ne aducem aminte că suntem în ţara lui Urmuz şi a lui Eugen Ionescu, urmaşi ai lui Ion Luca Caragiale şi, mai ales, ai lui N.T. Orăşanu. Socialismul terminal la Bucureşti ar fi la fel de bine reprezentat şi de „guvernul meu” (al lui Klaus Johannis, noul preşedinte), guvern condus eventual de o nouă favorită, Alina Gorghiu. Un guvern rezultat din noul PNL (un amestec halucinant de hoţi dovediţi, impostori gălăgioşi, interlopi mascaţi, amatori periculoşi) ar fi la fel de puţin de dreapta pe cât e de stânga actualul guvern. Şi aproape cu siguranţă mai incompetent decât actualul guvern zis socialist.
Românii au înţeles: clasa politică actuală e pe sfârşite. Dar, ca şi la căderea comunismului, nimeni nu ştie cât durează sfârşitul… Noroc că-i putem întoarce spatele acestei clase politice, ca să ne bucurăm de tenisul Simonei Halep şi al celorlalte fete care au câştigat în Fed Cup.
Petru Romoşan
