De sub granitul Băncii Naționale răzbate o liniște mai bătrână ca democrația. E o muțenie cu tradiție, mulțumită de sine și nemișcată ca moartea, din care a crescut până la cer statuia guvernatorului Isărescu.

Mugur Isărescu vorbește rar spre niciodată, dar atunci când o face, o face murmurat și neinteligibil, ca preoții oraculari din Vechiul Testament, care condamnă la suferință seminții și prevestesc revărsări de ape și pârjoluri. E un rol care i-a umplut pieptul de medalii și a dus la apariția unui personaj totemic, un animal fermecat, invocat de mulțime în caz de secetă, lăcuste, inflație și recesiune, dar care nu se arată decât la simpozioanele BNR fără public.

“Avem deja crestere 4%, unde vrem sa mergem, la 8%?” zice guvernatorul într-o filipică încâlcită, adresată noului Cod Fiscal. Luni întregi, cât a fost dezbătută relaxarea fiscală, Isărescu a petrecut în tăcere, scufundat în umbra opulentă a Băncii Naționale. Apoi, când societatea a întrezărit speranța unor biruri mai ușoare, când economia a primit o linguriță de curaj, Isărescu a condamnat relaxarea fiscală.

În urmă cu trei ani, când l-a sunat contabilul de la vie și i-a spus cât sunt dările la stat, guvernatorul avea altă părere: “Dacă vom continua cu un sistem fiscal care te împovărează şi îţi scoate ochii din cap, îţi dă o singură şansă să supravieţuieşti şi aceea este să faci evaziune”.

Acest episod schizofrenic, explicabil prin dualitatea guvernator-om, arată că Mugur Isărescu hotărăște singur când să fie undă și când corpuscul. Cu excepția situației în care e personal afectat, fiscalitatea împovărătoare e bună, în rest trebuie să crăpăm cu toții pentru ca liniștea și mitologia BNR să nu fie tulburate.

Cum poți tu – capul politicii monetare, șeful tipografiei de bani și girantul banditismului bancar – să spui că nu trebuie să creștem prea tare, fiindcă avem amețeli? O țară înapoiată care crește cu 2,5% rămâne înapoiată. Ca să miște ceva, ca să reducă din uriașul decalaj față de Occident, România are nevoie de creșterea economică a Turciei, a Estoniei sau a Irlandei, adică de trei ori pe atât. Dacă e cineva care să știe la perfecție acest lucru, ăla e guvernatorul BNR. Dar când acest om sibilinic își scoate – a mia oară – colecția de frâne și piedici, îți spui că asta nu poate fi întâmplător.

Dacă România lâncezește, dacă stă împotmolită în mocirla propriului primitivism, macroeconomia jubilează. Cifrele “sună”, graficele merg liniar, turma se duce la muncă, riscul dispare, iar confortul masoneriei de purpură și mahon din palatul de pe Strada Doamnei e netulburat. BNR are “rezultate”, iar aceste rezultate înseamnă încremenirea perpetuă a dezvoltării, a perspectivei, a evoluției.

Aceste rezultate înseamnă: stați voi, proștilor în sărăcie, deșelați-vă voi cu taxe și plătiți voi totul pe câteva generații, ca să ne putem noi păstra calmul, medaliile și privilegiile. Undeva, în sala de ceremonii, trebuie să fie un altar cu cifre la care se închină, dimineața, generalii din consiliul de administrație.

Auzi la tot pasul inși proslăvind operele BNR: stabilitate, echilibru, predictibilitate. Dar vocea milioanelor de oameni jefuiți de sistemul bancar patronat de BNR o aude cineva? Sistemul în care BNR și Ministerul de Finanțe te împing cu forța e un sistem care, prin comisioanele, clauzele și celelalte hoții tolerate de nemuritorii de la BNR, jupoaie populația ziua în amiaza mare.

Cum a fost posibil ca BNR să accepte escrocheria creditelor cu franci elvețieni, care a distrus mai multe destine decât reușește alcoolismul cronic? Cum e posibil ca BNR să se uite în altă parte când băncile dau credite politice neperformante și recuperează banii furându-i de la depunătorul amărât? N-aș vrea să amintesc despre operațiunea Bancorex, dar dacă tot veni vorba, cele cinci miliarde de dolari n-au putut să dispară cu tot cu noii lor proprietari fără complicitatea BNR. Dacă ești tartorul băncilor private și despotul masei monetare, de ce nu spui fiscului unde să caute zecile de miliarde sifonate din țară de mafiile clientelare? Are rost să pomenim recenta instalație supraguvernamentală botezată Comitetul Național de Supraveghere Macroprudențială și donată lui Mugur Isărescu? Eu cred că nu, altfel trebuie să ducem democrația la groapa comună.

Opera Băncii Naționale e vastă și e întrecută doar de laudele și decorațiile încasate neîntrerupt, din negura anilor ’90 și până azi.

Mugur Isărescu e veșnic, e matusalemul guvernatorilor de pe planetă. E, de fapt, povestea lipsei noastre de viitor, spusă de un singur om.

Doru Bușcu