Națiunile care o duc bine astăzi prezintă, o dată la 50 de ani, un lider mare. După al doilea război mondial, Germania l-a avut pe Konrad Adenauer, un catolic pacifist de 73 de ani, cu studii de drept la Freiburg, München și Bonn, fost primar al Köln-ului, ținut, parcă, la păstrare de istorie pentru scoaterea nemților din trauma prăbușirii.
Adenauer a supt democrație și prosperitate din unica sursă a vremii – Planul Marshall –, fără să-și bată capul cu nevrozele postbelice. Până la Helmut Kohl, unificatorul, n-au mai trecut 50 de ani, dar iată, sunt popoare mai dense.
Franța l-a avut pe Charles de Gaulle, intelectual de vocație, militar decorat în mai multe războaie, erou al rezistenței anti naziste și salvator al patriei pentru a doua oară între 1959 și 1969. De Gaulle a lichidat tribalismul agrar al Franței și i-a redat puterea militară, diplomatică și economică după care tânjea de la moartea lui Napoleon.
De Gasperi, în Italia, a arătat aceeași dibăcie. Creștin-democrat catolic, antifascist, absolvent de Litere și Filozofie la Viena și înzestrat cu un pragmatism ne-latin, Alcide De Gasperi a știut să adăpostească sub umbrela financiară a Americii toate cele opt guverne de coaliție pe care le-a condus din 1945 și până în 1953. Fără el, Italia ar fi pierdut trenul bunăstării în care Germania, Franța și ceilalți se suiseră deja.
Margaret Thatcher a venit la putere într-un moment în care supușii Reginei Victoria se scufundau în recesiune plângându-l pe Churchill. Doamna de Fier a studiat mai întâi științele naturii la Oxford, apoi a pus capăt totalitarismului sindical promovat de laburiști, a privatizat economia până la penultimul șurub și a redat imperiului mâna forte de altădată.
Dacă vine vorba despre SUA, ai de ales între Roosevelt, Truman, Eisenhower, Kennedy sau Reagan. Fiecare dintre ei a deschis Americii un orizont nou și profitabil în economie, tehnologie sau geopolitică.
În Europa sau peste Ocean, națiunile bogate ale Occidentului dau, fără greș, un lider mare la 50 de ani. Dacă le privești biografiile și opera politică, vezi că acești oameni sunt educați și inteligenți. Cultura face parte din sistemul lor de respirație socială, iar puterea intelectuală îi pune în circulație. Nu există proști care să fi făcut minuni pentru țările lor, după cum nu există națiuni care s-au descurcat doar cu norocul.
Se pare că noi, românii, insistăm ba cu prostia, ba cu norocul. În ultimii 50 de ani, oricum ai cârmi-o, nu găsești nici minuni, nici prosperitate. Nu se arată pe meleagurile noastre semnele trecerii vreunui lider mare, fie el și mijlociu. Lideri mici avem, în schimb, cu ghiotura, iar dacă perimetrul celor 50 de ani ni s-ar impune cu forța, mi-e teamă că, în afară de Ceaușescu, n-am găsi nici unul să dăinuie în ceva.
Doru Bușcu
