Ce noroc pe președintele nostru! Taman acum, când adânca muțenie politică îi făurise aura de coborâtor în sondaje, se porniră de la sud popoarele migratoare! Ce șansă neașteptată, ce ocazie de a ieși din încercuirea propriei apatii, printr-o declarație trăsnet!

“1.700 şi ceva, atâţia refugiaţi vor veni în România. Mai mulţi, nu”, a zis el. Asta era marți.

Johannis ieșise, așadar, la shopping de bunăvoință, și s-a dus ață la taraba cu populism. Nici consilierii lui n-au avut mai multă minte, dar de unde nu e, nici Allah nu cere. Una peste alta, omul și-a luat de toți banii un fel de prăjitură Vatra românească sleită, tăvălită prin gândirea generalului Oprea, stropită cu înfumurarea săracului și împachetată în hârtie tricoloră.

Joi, pe voci oarecum sincronizate, Comisia, Consiliul și Parlamentul European au dat de înțeles, fiecare în felul lui, că cei 120 000 de refugiați din Italia, Grecia și Ungaria urmează să fie repartizați – cu binișorul, desigur – în cam toate statele UE.

Mai toți xenofobii Europei trebuie să fi căzut pe gânduri. Dincolo de umanismul global, dincolo de legea refugiaților din 1951, dincolo de premisele creștine ale istoriei și tradițiilor occidentale, era o treabă cât se poate de politică. La așa ceva te uiți cu toată atenția, fiindcă Europa îți spune ceva. Cei trei tenori de la Bruxelles – Comisia, Consiliul și Parlamentul -, cu Germania concertmaistru și cu Merkel dirijor, atârnă greu. Dacă-i pui în balanță cu sfaturile lui Dan Mihalache, cu tropăitul lui Oprea și cu gândirea lui Rareș Bogdan, ai o problemă clară de diminuare a discernământului, tratabilă cu pastile, cu psihanaliză sau cu referendum.

Ei bine, iată ce a ales președintele nostru să spună joi:

“Am luat act cu oarece nemulţumire de acest proiect prezentat în Parlamentul European. Din partea României, va participa ministrul de Interne (Gabi Oprea), cu care am avut o discuţie în această dimineaţă, iar mandatul ministrului de Interne la conferinţa JAI este să nu declare adeziunea noastră pentru cotele obligatorii”.

Adică România nu e de acord cu cazarea celor 6.500 de amărâți, punct. Fără nuanțe, fără portițe lăsate, fără păstrarea posibilității de a reevalua, în contextul în care mai toată lumea bună a planetei, de la Eurozonă la Australia și de la America la Noua Zeelandă, își oferă serviciile de gazdă. E ca și cum președintele s-ar pișa contra uraganelor Katrina, Bertha și Cristobal, iar noi am fi în spatele lui.

Să fi înțeles, oare, Klaus Johannis, că nu e vorba despre cazare? Să fi înțeles că nu e cazul să măsoare cineva spațiul disponibil în cazărmi și nici să numere sacii de orez? Să fi înțeles că nu e o problemă tehnică, legată de resurse și logistică, ci o problemă de mare finețe politică și emoțională, o mare șansă de a străbate în viteză, printr-un salt diplomatic inteligent, printr-un efort de imagine, toate straturile de politică primitivă care ne țin la distanță de lumea bună a Europei? Să fi înțeles că, la o adică, a-i primi pe cei 6.500 de refugiați în România echivalează cu a caza un șoricel în cele șase case ale sale din Sibiu?

Johannis a ales să fie populist într-un mod lipsit de inteligență, umblând să cumpere simpatia unui cor naționalist desfășurat pe curbura Carpaților, ridicând mingea la fileu egoismului de provincie, mediatizat la Realitatea TV de semidocții lucrului bine făcut, și punându-se de-a curmezișul unei șanse bune de a ieși în evidență ca neam cu simțul ocaziei.

Migrația de acum e un eveniment conjunctural, consecință acută a conflictelor din Orientul Mijlociu, nordul Africii și Afghanistan. Nu e purtătoare de terorism, cu excepțiile îngăduite de statistică. Teroriștii care vizează Europa s-au născut la Londra și la Paris, trăiesc de trei generații la Marsilia, Munchen și Stockholm, sunt integrați perfect în societățile pe care le aruncă în aer, nu au nevoie să-și ude dinamita pe epavele care străbat Mediterana.

Presiunea pe care o pune acest exod al nefericiților pe teritoriul, economia și valorile europene nu e doar un test de coeziune internă a lumii civilizate, ci și un declanșator întârziat al mobilizării Europei. Lumea Veche e confruntată acum cu propriile urgențe demografice, etice, economice și religioase. Acum e momentul, de pildă, să rezolve problema islamului intern, a comunităților musulmane cronice, agresive, enclavizate, prozelitiste și expansioniste din marile centre urbane ale nordului. Această problemă există, ea e parte a istoriei europene, are rădăcini adânci în marile greșeli politice din epoca post-colonialismului și promite perspective negre. Europa e obligată să-și construiască rapid formule de apărare contra propriei toleranțe, să impună reguli și legi proporționale, să-i integreze pe năvălitori și să presare peste libertate, democrație și umanism o supradoză de fermitate.

Micile state islamice din periferiile Europei, care însumează 15 milioane de indivizi, sunt o problemă. Refugiații sunt o idee de rezolvare.

E un moment bun ca România să-și arate cu folos proverbiala – chiar dacă falsa – ospitalitate. A-i ajuta pe nemți la ananghie, a face servicii de imagine Bruxellles-ului, Parisului și Amsterdamului, fără a număra porții, paturi și metri pătrați, e, cred eu, un lucru bine făcut. A înțelege că importul de sirieni tineri și vioi, scăpați din iad și puși pe acțiune nu e tocmai sinucidere economică, e un semn de gândire nemțească. Mai ales că discuțiile legate de costuri devin caraghioase după ce Parlamentul European a aprobat cam un miliard de euro pentru cota noastră de refugiați.

S-o fi gândit cineva de la cancelaria prezidențială că imigranții ăia poate nu vor în România? Ce să caute Iusuf la Fetești sau la Roșiorii de Vede, când s-a deschis Germania? Cum vor proceda autoritățile UE atunci când sirienii noștri vor refuza Tarom-ul? Îi vor aduce cu forța, îi vor deporta, le vor da domiciliu forțat la Găești?

S-or fi gândit consilierii președintelui că era destul să promitem și apoi urma să mai vedem? Or fi înțeles ei că, în această luptă de vorbe, Germania apreciază sprijinul moral, iar noi urma, poate, să-i așteptăm pe refugiați mult și bine, până când jandarmeria vieneză sau italiană ar fi reușit să-i dezlipească de asfaltul iubit al lumii bogate?

Criza refugiaților e un fenomen cu impact politic subtil, cu consecințe sociale, culturale și emoționale mari. Președintele Johannis s-a comportat ca un instalator neamț. A lucrat cu bomfaierul, cu șurubelnița și, din păcate, cu cozile de topor. Acolo unde era de folosit creierul, a folosit scuzele generalului Oprea și o interpretare greșită a tricolorului.

Nici vorbă, istoria știe să le surâdă oamenilor de stat, dar e clar că al nostru n-are ochi decât pentru nevastă.

Doru Bușcu