Două subiecte importante m-au încurcat în ultimii ani, chiar dacă am publicat toate ştirile şi declaraţiile importante şi tot ce era legat de cele două dosare. Este vorba despre răpirea jurnaliştilor urmată de fuga lui Omar Hayssam şi de închisorile CIA. Oricâte ştiri au curs pe agenţii, am ”mirosit” că mai există o parte importantă din adevăr care ne scapă, care este bine ascunsă de cei interesaţi să o îngroape.
Cum şi cu cine să aflu împrejurările în care a fost pusă la cale răpirea jurnaliştilor din Irak, urmată de dispariţia sirianului? Cine din România a cercetat cu adevărat acuzaţiile despre prezenţa închisorilor CIA pe teritoriul României? De ce n-au investigat celelalte ziare şi televiziuni acest subiect atât de complicat? De teamă? Din neputinţă? Din lipsă de profesionalism?
Evit să răspund pentru că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu comisia parlamentară de anchetă. Cine a fost marele ”garant” al inexistenţei închisorilor în România dacă nu chiar şefa comisiei speciale de anchetă asupra cazului? Cum să interpretez astăzi declaraţiile betonate ale Noricăi Nicolai? Din 2005-2006, când se spune că au dispărut şi ultimele urme (conform părerii unora), chiar n-a existat nici o scurgere de informaţii către presă, către serviciile secrete, către parlamentari sau către societatea civilă? Sincer, mă îndoiesc.
După apariţia raportului Marty şi după primele menţiuni în presa americană, o primă investigaţie jurnalistică efectuată în România a condus la concluzia de azi. Că asemenea închisori ale CIA pe teritoriul României au existat. Culmea este că şi după afirmaţia lui Ion Iliescu făcută în „Der Spiegel” şi după propoziţiile oarecum eliptice de adevăr ale lui Ioan Talpeş, cel desemnat de fostul preşedinte să concretizeze înţelegerea, este şi mai limpede că închisorile respective au existat.
Degeaba un ex de la SRI, nimeni altul decât cultul prefaţator George Maior, a sărit repede să o scalde. Exact cu puţin înainte să circule şi informaţia conform căreia cel mai filo-american om din servicii va deveni ambasadorul României în SUA. El n-a jurat că închisorile n-au existat, deşi jurământul unui om conectat la serviciile secrete nu depăşeşte o sarcină de serviciu. Adică să nu ne aventurăm cu subiecte fierbinţi tocmai acum când terorismul îşi arată colţii şi ne ameninţă securitatea.
Cu alte cuvinte, mediocrul personaj din fruntea SRI-ului, sub ochii căruia în ţara noastră s-a întins infernul afacerilor clanului Băsescu – PDL, vine şi ne invită să ascundem dosarul închisorilor CIA sub preşul bălăcărelilor publice. Nu adevărul este important cât salvarea pielii şi protejarea comodităţii politice a celor care au fost sau care mai sunt la putere. Ce ne mai interesează, se întreba o ziaristă? Merită să mai discutăm despre asta? Nu e treaba noastră, zic acoperiţii, apologeţii şi gorniştii SRI, SIE, SPP şi patrioţii de duzină.
Ba speriat de moarte de ecoul declaraţiei sale făcute către revista germană, chiar Ion Iliescu a sărit să o dea la întors: ”Sunt neplăcut surprins de modul în care se reflectă şi mai ales se comentează afirmaţiile pe care le-am făcut într-un interviu acordat publicaţiei germane ’Der Spiegel’. Vreau să fiu cât se poate de clar: nu am confirmat în niciun fel existenţa unei închisori ilegale a CIA pe teritoriul României, închisoare în care s-ar fi aplicat tehnici ilegale de interogare, cum ar fi tortura. Am precizat la fel de clar că, dacă aş fi ştiut ce destinaţie are facilitatea solicitată de partea americană, aş fi luat, cu siguranţă, o altă decizie”, a scris Iliescu pe blog.
De bună seamă că Ion Iliescu şi-a imaginat că a fost de acord cu un centru CIA în România, cu un fel de sediu pentru birouri, unde băieţii din CIA să facă şedinţe, să citească şi să se relaxeze şi din când în când să pună la cale planuri pentru situaţia din ţările inamice sau pentru reţelele teroriste, în cel mai rău caz. În rest, să ne ajute să învăţăm arta operaţiunilor speciale, să formăm oameni, să ne ajute la zugrăvirea spaţiilor din anumite servicii secrete româneşti etc. Ce mai, Ion Iliescu a fost de acord pentru că îşi imagina că partenerii noştri vor un spaţiu nevinovat de reprezentare sau pentru un cenaclu militar sau pentru o reuniune de măicuţe cu pistoale pe sub fuste.
Dezinvoltura cu care Ion Iliescu a revenit să facă precizările de pe blogul său ne trimite la tehnicile sale de a aborda un subiect şi o problemă. Întotdeauna ştie şi sigur n-a semnat nimic. A fost de acord de principiu, socotind că operaţiunile unui partener de asemenea importanţă trebuie aprobate. Ba sunt gata să cred că i-a şi avertizat pe Ioan Talpeş şi pe cei din Servicii în legătură cu proiectul american privind un spaţiu CIA în România. Dar de semnat n-a semnat nimic. A fost de acord cu deschiderea graniţelor României către serviciul american, dar a plasat răspunderea în braţele altcuiva: acela şi-a pus numele pe o hârtie. Sau chiar nu există nici o semnătură şi nici un document. Marile operaţiuni se fac şi aşa. Fără hârtii sau pe un şerveţel. Iarăşi sunt gata să bag mâna în foc că în afară de Ion Iliescu mai mulţi responsabili români au ştiut de această operaţiune iar astăzi se uită spre lună când vorbesc despre ea. Dar, de ştiut, Ion Iliescu a ştiut, aşa cum a ştiut şi de operaţiunea cu venirea minerilor şi zice că nu are nici o legătură cu ea.
Similitudinea de limbaj ambiguu şi de neasumare este totală. A ştiut şi de operaţiunea CIA în România, aşa cum a ştiut mai apoi şi Traian Băsescu de cele petrecute în respectivul sau respectivele centre de detenţie. După cum, oricât de aşa cum este, şi George Maior a fost la curent şi este cu cele petrecute în aceste centre (sau containere), dar dintr-un reflex de serviciu secret, descins din gândirea fostei Securităţi şi a activului de partid şi de stat, susţine că este bine să nu vorbim despre asemenea lucruri. Ce urme a lăsat aprobarea lui Ion Iliescu în documentele CSAT este greu de aflat. În România, secretul de stat cade mereu ca o ghilotină în faţa oricărei întrebări puse de un opozant, de un parlamentar sau de un jurnalist.
Cu un asemenea desăvârşit dresaj de tip comunist, e de mirare că Ioan Talpeş şi, mai recent, Ion Iliescu au lăsat o fantă subţire de lumină spre dosarul închisorilor CIA din România. Adică să se subînţeleagă că ele au existat. Explicaţiile nu pot fi decât două. Că se tem de dezvăluirile care pot veni ca nişte bombe de peste Ocean. Americanii renunţă la secretoşenia cazului şi scot dosarul pe masă, indiferent cine are de pierdut din desecretizarea acestuia. Sau că Ion Iliescu este îngrozit de redeschiderea dosarului ”Mineriada”.
Fostul preşedinte nu este un naiv. A înţeles că Laura Codruţa Kovesi nu poate iniţia de una singură o asemenea operaţiune. E lesne de dedus că în spatele redeschiderii dosarului „Mineriada” nu-i nici lozinca ”Dreptate până la capăt”, mai ales că în România aşa ceva de la Decebal încoace n-a existat.
Deci cei care i-au dat diplomă Codruţei Kovesi i-au dat şi indicaţia. Iar Ion Iliescu, cercetat, aşa pe neaşteptate, şi-a amintit că mai are şi el o piesă de mutat pe tabla de şah a politicii. Şi a recunoscut că a aprobat un centru pentru CIA, dar nevinovat, fără detalii, fără obligaţii şi fără nici o legătură cu tortura. Ca din întâmplare, peste o săptămână, o lună sau un an mai apar câteva detalii, dovadă a faptului că închisorile CIA au existat. Dar mult prea târziu, după ce altă pudră de machiaj prost s-a aşezat peste obrazul României.
Veţi observa că atât Ion Iliescu, cât şi Traian Băsescu au încercat să ascundă marile secrete ale României în văzul tuturor. Şi răpirea jurnaliştilor, şi mineriada, şi închisorile CIA, şi fuga lui Omar Hayssam, şi restituirea proprietăţilor, şi banii de la Microsoft, şi cumpărarea avioanelor multirol F-16, chiar şi afacerea EADS. Fiind bine puse la adăpost în mijlocul pieţei publice, noi ne-am străduit să le apărăm şi să apărăm ţara, spunându-ne în gând, să nu facem România de râs, să nu ne dăm în stambă, să nu oferim adversarilor încă în prilej să puncteze. Şi cu fiecare judecată de acest gen, am mai făcut un pas înapoi. Închisorile şi prejudecăţile din mintea noastră au fost mai puternice decât adevărul din mijlocul vieţii publice.
Cornel Nistorescu
