Vă invit să dăm niţel timpul înapoi, dar nu pentru a plânge pe ruinele trecutului şi nici pentru a moraliza prezentul. Ce-mi doresc e să analizăm nebuniile de partid şi de stat, indiferent dacă statul e comunist sau capitalist, iar partidul e unic, istoric sau de masă.
Dacă ţineţi minte, în martie ’89, după nişte eforturi formidabile, care au împins populaţia într-o stare de război perpetuu, după privaţiuni pe care nici nepoţilor nu le poţi povesti, pentru simplul motiv că nu te-ar crede, Ceauşescu declară plătite datoriile, integral. Ai fi putut crede că aparatul de analiză şi control, posturile de radio „duşmănoase”, ţările frăţeşti din Pactul de la Varşovia, în fine, minţile luminate (dac-or fi fost, deşi mi-e greu să cred, amintindu-mi-i pe Bobu, Postelnicu şi Ion Teleagă) ar fi putut să-l sfătuiască pe liderul român s-o lase mai moale. Să respire lumea, să se bucure de viaţă. Niţel mai multă mâncare, un strop de curent electric, că n-o fi foc. Puţină liberalizare, aşa, ca la începuturi, un comunism cu faţă umană.
E, aş, nea Nicu, convins că Securitatea, împreună cu cei trei milioane de turnători, împreună cu Miliţia şi armata, cu activul de partid, vor menţine ordinea şi disciplina în ţară, şi-a croit vise de mărire. Bancă mondială, lider zonal – totul pornind de la dispreţul la adresa hârciogilor care se încăpăţânau s-o lălăie la cozi şi să dea drumul la aragaze la miezul nopţii. Greşeală fatală. Exact de aici i s-a tras, oricât ar încerca laşii ascunşi după perdele să ne explice că finanţele mondiale, oculta, ruşii şi Mossad-ul. Noii guvernaţi au apăsat clanţa de la Ministerul Finanţelor. Spectacolul dolarilor le-a luat ochii în aşa măsură, că banii ăia, strînşi cu sângele poporului, s-au evaprat.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre ceauşism, ca formă de exercitare a puterii în România. E, în acelaşi timp şi loc, întâlnirea istorică dintre ambiţie, carismă şi prăbuşire. Sindromul conducătorului genial, omul al cărui cabinet de lucru e ţara, Dunărea gândirii, pohta ce-a pohtit, extrăgându-se din popor, raportându-se la popor şi, la urmă, afurisind poporul cel schimbăcios, iată, pe scurt, portretul liderilor autoritari din ultimul sfert de veac. Inutil să vă spun că niciunul nu dă nici măcar un ban găurit pe pârlitul de popor.
Deşi fiecare ajunge la Cotroceni pe braţele mulţimii, de a doua zi se umple de o nouă entitate, tare relativă: destinul politic, indicatorii macroeconomici. În ciuda faptului că, de 25 de ani, aceşti teribili „indicatori” dau cu virgulă, atât preşedintele cât şi primul ministru par nişte musculiţe de oţet vrăjite cu o linguriţă de miere. Numai aşa se poate explica felul în care taman populaţia unei ţări e văzută ca o piedică în calea progresului, nepoftitul de la ospăţul statistic.
Domnilor guvernanţi, domnu’ preşedinte, trezirea! Degeaba se fac jocuri politice, cu consecinţe dezastruoase, pe spinarea cetăţenilor. Secretul ţărilor calme, normale, plicticoase şi prospere e tocmai populaţia. Traiul bun nu e o pomană (cum se îneacă dreapta ineptă), dar nici o redistribuire oarbă (cum închide ochii stânga radicală). E o obligaţie, o datorie a politicului. Când cineva uită asta, democraţia îl dă, simplu, afară, cu un şut în fund. Da, numai că, aşa cum vă spuneam la început, la noi, Ceauşescu a lăsat fereastra deschisă, iar noii mușterii se grăbesc să ne sară în casă.
Florin Iaru
