În secolul al XX-lea s-a considerat, se pare, că dreptul la revoltă, atunci când aleşii îşi uită menirea pentru care au fost puşi în fruntea statului, nu mai este “cea mai indispensabilă dintre îndatoriri”… La ce le-au folosit românilor cei 26 de ani de libertate? A învăţat ceva poporul român, în toţi aceşti ani, despre democraţie, despre drepturi, obligaţii, libertăţi? A reuşit să înnoade oare istoria, să înţeleagă ce i s-a întâmplat după cel de al II-lea Război Mondial? Ce învaţă elevii despre acea perioadă din manualele de istorie? Ce învaţă despre personalităţile care au marcat cultura românească între cele două războaie? Vor mai putea afla ceva cu adevărat despre România anilor 1930-1945? Despre zbaterea ţării aici, în locul unde se loveşte Apusul de Răsărit?
Parlamentarii României au votat cu laşitate şi indiferenţă, aproape în unanimitate, o lege care poate interzice învăţământului românesc să comenteze, să înţeleagă perioada care a precedat instaurării comunismului. O lege care, în loc să permită cunoaştere, dezbatere, înţelegere, nu face decât să interzică. La fel ca pe vremea Inchiziţiei, în Evul Mediu. Un tovarăş cu trecut nebulos – în CV-ul său nu scrie nimic despre ce a făcut în perioada 1977-1991 – numit în fruntea unei instituţii guvernamentale (Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România) unde are rang de secretar de stat şi un salariu pe măsură, Alexandru Florian, deci, se felicită pentru că Legea numărul 217/2015, care “interzice organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob” şi “cultul persoanelor care s-au făcut vinovate de apartenenţa la mişcarea legionară şi au fost condamnate”, a fost promulgată fuga-fuga de preşedintele Iohannis şi va apărea în Monitorul Oficial.
În scurtă vreme, Alexandru Florian, acest nou Torquemada de Dâmboviţa, va avea instrumentele necesare pentru a cere justiţiei să arunce în temniţă, la semnalul său fireşte, pe oricine consideră dumnealui că “promovează cultul unor persoane care au fost condamnate” de Tribunalul Poporului în anul 1945!
Alexandru Florian este mulţumit că acum va putea “promova victimele Holocaustului” într-un spaţiu românesc curăţat de simbolurile fasciste şi citează două: placa comemorativă de pe clădirea în care a locuit Nichifor Crainic şi bustul lui Mircea Vulcănescu din piaţa Sfântul Ştefan. Las la o parte faptul că această expresie, “promovarea victimelor”, îmi face pielea de găină. Nu mă miră însă nimic din partea unuia care înţelege să profite de pe urma suferinţei unor martiri demolând statuile altor martiri…
Nichifor Crainic ESTE membru al Academiei Române, reinstituit în anul 1995 după ce Curtea Supremă a României a hotărât recursul în anulare pentru “Lotul ziariştilor” din care a făcut parte când a fost judecat de “Tribunalul Poporului” în 1945. A făcut şi 15 ani puşcărie! Întemeietorul revistei “Gândirea” nu are dreptul la o placă?
Mircea Vulcănescu, alt mare gânditor, teolog şi jurnalist, a murit în puşcărie, în beciurile de la Aiud, schingiuit pentru că i-a îndemnat pe deţinuţii azvârliţi alături de el de comunişti să nu-şi piardă demnitatea. S-a făcut saltea, la propriu, încercând să-l protejeze, cu propriul trup, pe Iuliu Maniu de podeaua udă, din ciment a hrubei unde erau aruncaţi. A murit la 48 de ani cerând: “Să nu ne răzbunaţi!”.
Azi, luptătorii anticomunişti sunt prima ţintă a tovarăşului Florian. Cine urmează mâine? Mihai Eminescu? “Scheletul” din dulapul României, ca să-l parafrazez pe Patapievici? Veţi interzice opera politică a poetului naţional sau poate veţi reuşi să-l interziceţi cu totul? Aşa vreţi să-i învăţaţi pe tinerii României toleranţa?
Cred că aici e potrivit să citez Articolul 6 din aceeaşi “Declaraţie a drepturilor omului şi ale cetăţeanului”: “Libertatea este puterea care aparţine omului de a face tot ceea ce nu îngrădeşte dreptul altuia; ea are drept principiu natura; drept regulă justiţia; drept apărare legea; limita sa morală se află în următoarea maximă: Nu face altuia ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie”.
Eugen Mihăescu
