Pariorii văd România pe locul 3 la Eurovisionul de anul acesta. Ca să fiu mai realist, eu văd Voltaj-ul ca fiind situat între primii 7 finalişti. Piesa are sound european, are mesaj bun, interpreţii cei mai abilitaţi să ne reprezinte acum (pentru gurile rele să nu uităm că noi i-am trimis). Şi totuşi… chiar mesajul ar putea deranja pe unii europeni. Britanicii par primii.
Marea problemă a Europei de astăzi este punerea în practică a conceptului „unitate în diversitate”. Este foarte greu, din moment ce valorile unora pot face pe alţii să se simtă deranjaţi sau ofensaţi. Deşi Eurovisionul încearcă din răsputeri să mediatizeze o Europă unită şi diversă, cu toţii ştim că nu îi iese mereu. Dintre toate acuzele aduse de-a lungul timpului la adresa concursului, una a fost mereu pe cât de uşor de intuit, pe atât de greu de demonstrat: jocurile politice. Deh…de soft-power o să scăpăm doar odată cu dispariţia globalizării, adică niciodată.
Şi ce legătură are Voltaj cu asta? ar fi întrebarea. Răspunsul e simplu: mesajul piesei ar putea fi interpretat greşit, cel puţin de unii europeni. Când am auzit piesa care ne reprezintă, am fost cucerit. „Iată o piesă cu mesaj” mi-am spus. Îmi doresc sincer (ca şi alţii) ca Voltaj să fie între primii trei câştigători, ba chiar să câştigăm, din moment ce nu s-a întâmplat niciodată. Cu atâta agitaţie NATO şi UE pe la noi, ar putea să dea şi ei un semnal. . .
Deci şanse sunt din plin. Mi-e teamă însă că tocmai aici e problema: pertinenţa mesajului. Să lărgim un pic discuţia.
Analizând melodiile de anul acesta, am observat că ele se pot împărţi în trei mari categorii. Prima, este cea a pieselor despre dragoste, ca sentiment personal. Fluturi în stomac, iluzii deşarte, bucurie, suferinţă, întâlnire-despărţire, toată coloratura infinită a sentimentelor din universul relaţiilor amoroase se vrea a fi surprinsă de către majoritatea participanţilor. Sunt 25 de ţări care au mizat pe dragostea umană (din totalul de 40), ceea ce reprezintă 62,5%. Pe cât de majoritar e procentul, pe atât de diluat este însă mesajul. Aceste piese par mai mult piese de afirmare a altor componente artistice (calităţi vocale, coregrafie, creativitate artistică etc.). Cel mult, aici, pot fi apreciate subtilităţile poetice ale textului.
A doua categorie este cea a pieselor cu un mesaj social, unde se încadrează şi piesa Voltaj. În această categorie, afară de noi, mai sunt doar patru ţări. Finlanda, cu o piesă despre integrarea socială a celor cu handicap mintal, Ungaria, cu o piesă care militează contra războiului de orice fel dintre noi, care face victime nevinovate, Georgia, cu o piesă despre feminismul războinic şi Franţa, cu o piesă care îndeamnă la a nu uita ororile războaielor trecute. Mesajul piesei României este însă, pe cât de puternic, pe atât de potenţial deranjant (cel puţin pentru unii europeni).
Este vorba de copiii abandonaţi de părinţii care au plecat la muncă în străinătate. Majoritatea zişi „căpşunari” ai
Europei contribuie la PIB-ul altor ţări pentru un colţ mai bun de pâine în ţara lor, pentru familia lor. Probabil că unii, cinici, ar putea spune că nimeni nu-i obligă pe aceşti părinţi (clipul estimează 3 milioane) să fie „căpşunari”. Acest cinism probabil că stă şi la baza reacţiei total deplasate (după mine) a unor britanici, care ignorând cu bună ştiinţă drama acestor copii, s-au apucat să caute nod în papură românilor. De-asta am rezerve că toată lumea va vedea cu ochi buni piesa noastră. Ignoranţa este, în fond, rezultatul cinismului.
O a treia categorie este cea a pieselor de tip sincretist, care vorbesc despre universalitatea păcii, a iubirii, a binelui comun, a frumuseţii interioare. Aici găsim 10 ţări, unele chiar cu mesaj care poate fi atractiv pentru publicul european. De pildă, piesa Elveţiei vorbeşte despre dezvoltare interioară, cea a Suediei despre eroii copilăriei, cea a Serbiei despre rezistenţa prin frumuseţea interioară într-o lume decadentă. Cu un mare potenţial impresiv este şi piesa Poloniei, cântată de Monika Kuszyńska, o cântăreaţă într-un scaun cu rotile.
Sper ca Voltaj să obţină un loc cât mai bun. Ar fi un semnal că Europa mai vrea să fie ceea ce şi-a propus. „Unitatea în diversitate” nu se poate realiza decât prin asumarea dramelor celorlalţi. În fond iubirea (atât de cântată, dar în egală măsură mistificată) nu pleacă din nimic altceva, creştineşte vorbind, decât de la asumarea durerii celuilalt.
Din păcate, constatăm cu toţii că Europa vorbeşte mult despre unitate în timp ce polemizează despre dezbinările interne (chiar Marea Britanie ameninţă de ceva timp cu ieşirea din UE). Succesul piesei României va fi răspunsul Europei la întrebarea: pe cine mai impresionează dramele de azi ale Europei de est?
Eugen Tănesescu, preot
