Paradoxul mincinosului e că spune adevărul numai când afirmă că el minte. Logica spune că nu e posibil, realitatea zice că e. Am încercat de multe ori să explic cum şi de ce a creat fostul preşedinte o Justiţie aproape independentă.

De fiecare dată mi-am început demonstraţia calm, băbeşte, pe puncte. Niciodată nu am fost lăsat s-o duc până la capăt de interlocutori. Orice aş fi încercat să zic, preopinenţii luau foc.

Cei din tabăra adversarilor spumegau pentru că admiteam că ar fi putut face şi el ceva bun. Cei din tabăra fanaticilor, pentru că nu concepeam că totul a fost sublim.

Adevărul e că (aşa îşi încep mincinoşii orice frază, nu?), fără construcţia prezidenţială, indiferentă la reguli şi norme, la aranjamente şi birocraţie, nici domnia sa nu ar fi fost, azi, o victimă turbulentă a aceleiaşi cuconiţe legate definitiv la ochi. Dacă n-ar fi încercat să-şi construiască propriul edificiu, cu emuli iluminaţi de idei, dacă nu ar fi impus numiri directe, dacă n-ar fi fost preşedintele-jucător care credea că-şi va duce corabia la liman pe căi numai de el ştiute, n-am fi avut azi situaţia paradoxală în care statul îşi devorează părintele. Poate mai mult copiii, rudele şi favoritele.

Venit la putere în 2005, preşedintele a schimbat regula jocului. A înlocuit falsul sistem democratic al numirilor cu unul autocratic. Înţelegând găurile de caşcaval din aranjamentul românesc al instituţiilor, a purces la numiri pe ochi frumoşi. De cele mai multe ori, a izbutit. Nu altfel a procedat în cazul ICR. Poate că a avut sfătuitori buni, dar perioada 2005-2012 a ICR va rămâne un exemplu de bună funcţionare. La fel s-a orientat şi în justiţie. Şi-a întins antenele şi a vânat tineri ambiţioşi, gată să dea cu capul în orice obstacol.

Reciproca a fost la fel de furtunoasă. Toţi s-au considerat, pe rând, copiii spirituali ai lui Traian Băsescu. Toţi au fost convinşi că înfăptuiesc binele şi că binele poartă acest nume. Nu numai funcţionari ai statului, dar şi ziarişti, filosofi, artişti, pâlcuri din toate straturile sociale au înţeles şi s-au împărtăşit din acest adevăr suprem. De aceea, când idolul le-a cerut să pună niţeluş batista pe ţambalul penal, când le-a sugerat s-o lase mai moale în anumite cazuri ori să deformeze nepermis altele, toţi aceşti oameni au călcat strâmb cu bucurie.

Era în numele unei idei nobile. Un mic accident al istoriei. Nu există nuntă fără înjunghieri. Din păcate, ceea ce nu au văzut nici discipolii, nici tinerii funcţionari e acel fenomen descris de Dan Tăpălagă, şi anume băgarea la zdup a vechii generaţii de şmenari, întru propăşirea celei noi, înlocuirea duşmanilor cu amicii, la acelaşi uger generos al statului român, concomitent cu o imensă desfăşurare a armatei de propagandişti care să arunce pagubele războiului de secătuire într-o singură curte.

Asta a fost, trebuie s-o recunoaşteţi, intuiţia genială. Crearea unei oligarhii indestructibile, care să mimeze alternanţa la putere. Din păcate, planul a eşuat, iar cozile de topor înscăunate printre puzderia de visători n-au izbutit să câştige partida. Şi tocmai oamenii pe care, obsesiv, preşedintele i-a învăţat să aplică şi să glorifice legea – tocmai ei s-au luat în serios.

Acum, că stăpânul inelelor s-a dus, tot ceea ce au învăţat pe ascuns (de frică?) se revarsă în societate. Nu mai e loc de întors. Au căzut aripile albe ale heruvimilor, se luminează beznele reacţiunii. Doar situaţiunea e maro. Justiţia e o fiară scăpată din cuşcă, adulmecând urma de sânge a braconierilor!

Florin Iaru