Țin cu U Cluj de când mă știu, mai precis de prin anii 1962- 1963, când am început să pricep cam cum se desfășoară competițiile sportive pe la noi. În fiecare zi de marți (ziarele nu apăreau lunea), citeam vecinilor de pe uliță rezultatele de la fotbal. Toți țineau cu U! Poate și pentru că Glodul meu aparținea de raionul Dej, regiunea Cluj. Nu era etapă pe care să nu o ascultăm la radioul ”Contabilului” (de la CAP, evident), de care ne despărțea doar o casă. Cam tot pe atunci am făcut primele deplasări la stadionul de pe malul Someșului, cu un camion sovietic (Molotov) pe care tot ”Contabilul” le aranja, Dumnezeu știe cum.
În 1965, atunci când clujenii au câștigat Cupa României în finala cu Dinamo Pitești, am plâns de bucurie. Parcă știam că acesta va fi primul și ultimul trofeu major din istoria de până acum a clubului! Nici nu concepeam să nu mergem să vedem meciul cu echipa străină din Cupa Cupelor, așa că am fost prezenți la întâlnirea cu spaniolii de la Atletico Madrid. N-am analizat prea bine situația, motiv pentru care am cam avut de suferit. Dacă la meciurile interne eram lăsați să intrăm gratis (le era milă de ceta de amărâți venită de la 90 de kilometri), de obicei după fluierul de începere, de data asta a fost ceva mai complicat. Ne-am strecurat (eram cu fratele meu mai mare, elev la o școală din Cluj) printre oamenii de ordine, am fugit, dar unul dintre milițieni, călare pe un cal, m-a plesnit cu biciul peste umăr. S-a umflat locul loviturii, mă durea, dar de asta nu mai puteam eu!
Vremuri și amintiri extraordinare. Adormeam și mă trezeam cu numele idolilor mei de la U: Moguț, Ringheanu, Grăjdeanu, Marcu, Uifăleanu, Anca, Pexa, Solomon, Petru Emil, Szabo, Ivansuc, Neșu, Bretan, Suciu, Muresan, Szoke, Câmpeanu, Adam… Fredonam: ”Noi avem acum un nume, cel mai frumos de pe pământ / Să-l cinstim cum se cuvine, fiindcă U-i un nume sfânt”, fără să am habar că melodia aceea extraordinară a fost compusă de Beethoven și se numește Simfonia a IX-a.
Am crescut, m-am tot îndepărtat de Cluj, dar dragostea pentru U s-a menținut constantă, indiferent unde mă aflam. Am plâns de necaz când a retrogradat, am plâns de bucurie când a promovat. Ceva s-a schimbat în mine după ultima promovare, dar o vreme n-am știut ce. Apoi am conștientizat că U a devenit un lucru comun, care nu se mai deosebește cu nimic de restul competitoarelor, așa cum era pe vremuri. Și aici totul se învârte în jurul banilor, echipa e studențească doar cu numele, conducerea e venită din alte părți și pusă pe căpătuială, fotbaliștii au probleme grave de comportament și exprimare etc. Adică n-a mai rămas nimic din farmecul de altădată. În aceste condiții, normal ar fi ca adunătura actuală să renunțe la numele de legendă!
Zilele trecute a fost meciul cu rivala din Gruia. Ce s-a petrecut acolo a văzut toată lumea. Un gibon aflat sub tratament de specialitate a scăpat din cușcă și s-a repezit să-l bată cu pumnii și picioarele pe un adversar. Antrenorul ”studenților” s-a străduit să explice și să justifice cu cele 11-12 cuvinte pe care le are în vocabular, fapta maimuțoiului. Cam dubios de bărnăcuț la pigment, ipochimenul a proferat atacuri rasiste și xenofobe la adresa adversarilor! Apoi, pe tunelul de legătură cu vestiarul, un om din cadrul clubului și altul care era plătit să asigure ordinea și securitatea, l-au luat la bătaie pe același nefericit feroviar. De unde se poate trage concluzia că la U Cluj absolut totul e putred, de la președinte la omul care curăță vestiarele. E clar, din ceea ce iubeam eu altădată, nimic nu mai există astăzi. Acesta este motivul pentru care am decis să pun capăt ”mariajului” care a durat o jumătate de secol.
Grigore Ciascai
