DUMINICA CELOR 10 LEPROȘI În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit! (Luca 17, 12-19)

Întâlnirea lui Dumnezeu cu omul este întotdeauna aducătoare de binefaceri și pricinuitoare de pace, bucurie, tămăduire și mântuire. Hristos Domnul, pe când mergea spre Ierusalim, a intrat într-un sat, între Samaria și Galileea, și a fost întâmpinat de zece leproși. Aceștia stăteau departe de Dânsul și strigau cu putere: „Iisuse, Învățătorule, mi­lu­iește-ne!” (Lc. 17, 13). Rugăciunea lor ieșea din inimi cu totul sfâșiate de durere.

Auzind despre minunile săvârșite de Hristos, acum nutreau nădejdea că numai puterea și bunătatea Lui îi mai putea vindeca. Leproșii nu au cerut hrană, nici altceva material, ci doreau ca mila lui Hristos să se concretizeze în vindecarea lor. Bunul Mântuitor, vrând să descopere tuturor și nouă credința și ascultarea lor, nu le-a zis: „Vă vindec”, ci: „Mergeți și arătați-vă preoților!” (Lc. 17, 14). I-a trimis la preoți pentru ca aceștia să le certifice vindecarea și să le îngăduie reîntoarcerea în comunitate.

Leproșii nu s-au îndoit de cuvintele Domnului, ci le-au împlinit. N-au spus, spre exemplu: „Întâi fă-ne sănătoși și apoi ne vom duce. Nu putem merge așa bolnavi, cum suntem acum”. Pornind spre preoți, „a fost că în timp ce mergeau, s-au curățit” (Lc. 17, 14).

Rugăciunea făcută în numele lui Iisus și ascultarea cuvintelor Lui au făcut minunea. Însă, după ce s-au vindecat, numai unul din cei zece s-a întors plin de recunoștință la Doctorul cel adevărat și, căzând cu fața la pământ la picioarele Lui, I s-a închinat și I-a mulțumit. Și Domnul a întrebat mâhnit profund de nerecunoștința celorlalți: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (Lc. 17, 17-18). Toți cei de față au tăcut, condamnând în cugetul lor nerecu­noștința. Apoi, Domnul i s-a adresat celui recunoscător și i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Lc. 17, 19).

În cazul leproșilor vindecați, nouă dintre ei s-au mulțumit doar cu darul tămăduirii de lepră de la Hristos Domnul, însă acesta a primit și vindecarea sufletului, mântuirea. Ceilalți, deși deveniți sănătoși trupește, au rămas bolnavi de lepra nerecunoștinței față de Binefăcătorul lor.

Plaga leprei

Pentru a înțelege cât de mult bine le-a făcut Domnul Hristos celor zece leproși, tămăduindu-i, se impun mai întâi câteva precizări despre cât de înfricoșătoare era boala în care se aflau.

Lepra era una dintre cele mai grave și înspăimântătoare boli care secera viețile oamenilor în acea perioadă. Era contagioasă, cronică, caracterizată prin leziuni localizate pe piele, pe sistemul nervos periferic, mucoase, viscere și nici pe departe de a fi eradicată. Fața bolnavului devenea hidoasă, degetele mâinilor și picioarelor se strâmbau și, treptat, se petrecea o asemenea desfigurare, încât nu se mai putea deosebi bărbatul de femeie, și tânărul de bătrân. În debutul bolii, bolnavii comportau o hipersensibilitate la durere, căci simțeau dureri înfiorătoare, dar după o anumită perioadă, cădeau într-o deplină ne sensibilitate trupească, căci nu mai sim­țeau când corpul le era înțepat sau împuns cu un obiect oricât de ascuțit ar fi fost. Încet, încet, ajungeau la moarte.

Dar lucrul cel mai dureros pentru leproși era acela că, boala fiind contagioa­să, erau nevoiți să-și ducă această cruce a suferinței singuri, departe de prezența rudelor lor, căci, potrivit legilor societății evre­iești, trebuiau să fie îndepărtați și izolați de oameni, la marginea cetă­ților, unde umblau goi și desculți și arătau ca niște cadavre vii. Nimeni nu avea voie să se apro­pie de ei la mai puțin de câțiva pași. Cei care-i vedeau își ascun­deau fața de groază; la rândul lor, leproșii, dacă din întâmplare întâlneau vreo persoană sănătoasă, erau nevoiți să aibă fața acoperită și să strige tare: „Necurat! Necurat!” Rareori, se întâmpla să-și amintească cineva de ei și să le arunce o bucată de pâine sau o haină.

În aceste condiții extreme, leproșii mureau din cauza mizeriei și a teribilelor suferințe. În cazuri cu totul rare, din motive care nu se cunosc, lepra înceta și câte un ins se făcea ­sănătos; în acest caz, era dator să se arate preotului pentru a i se îngădui întoarcerea în societate.

Ce putem învăța de la samarineanul recunoscător?

Plecând de la faptul că Mântuitorul nu s-a ferit de întâlnirea cu leproșii, ci le-a acordat atenție, milă și tămăduire, în secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare, întemeind un adevărat „oraș al dragostei creștine” – cum îl numea Sfântul Grigorie Teologul -, a înființat și prima leprozerie din istoria civilizației umane. Sfântul Vasile, pentru mângâierea sufletească, redarea și întărirea nădejdii bolnavilor de lepră, nu se sfia să le sărute rănile, să-i îmbrățișeze și mulți se vindecau.

De atunci și până astăzi, Biserica are grijă de cei atinși de această boală. Și în țara noastră, în Dobrogea, localitatea Tichilești, există un asemenea spital, unde bolnavilor li se acordă asistență medicală și duhovnicească.

De la samarineanul vindecat de lepră învățăm mai întâi virtutea credinței, cea a ascultării de Dumnezeu, dar și virtutea recunoștinței față de aproapele și mai ales față de Dumnezeu, Căruia trebuie să-I mulțumim continuu, în inimi și cugete, atât pentru darul minunat al să­nătății trupești, cât și pentru toate binefacerile, știute și neștiute, pe care le-am primit de la El. Pentru că sunt atât de multe, nici un cuvânt nu le poate enumera, iar pentru că sunt atât de mari „şi în aşa fel, încât şi un dar singur este de ajuns ca să ne facă să datorăm toată recunoştinţa Celui care l-a dat” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, II, II, PSB, 18).

În altă parte, același sfânt mențio­nează că, de ne-am cerceta atent viaţa noastră, am vedea că este plină de farmec; „dar pentru a-i vedea farmecul, trebuie să acceptăm să ne uităm la cei care sunt în urma noastră; şi astfel, din comparaţia vieţii noastre cu a lor, vom putea să ne dăm seama ce valoare au bunurile pe care le avem. Eşti slugă? Este un altul într-o stare mai umilită decât a ta! Mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai sus decât altul, că nu eşti osândit să învârţi piatra morii, că nu eşti bătut. Dar nici unuia ca acesta nu-i lipsesc pricinile de a mulţumi lui Dumnezeu. Nu poartă lanţuri, nu-i sunt picioarele puse în butuci. Cel întemniţat are îndestulătoare pricină să mulţumească: trăieşte, vede soarele, respiră aerul! Să mulţumească pentru acestea!” (Omilii şi cuvântări, V, VI, PSB, 17).

În duh filocalic, Sfinţii Varsanufie şi Ioan îi scriu unuia dintre ucenici: „Dacă ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El, sau să-I mulţumeşti după vrednicie. Dar cred că tu îţi dai seama de aceasta” (Scrisori duhovniceşti, 113, Filocalia, 11). Oricât de mult bine am săvârşi, în orice fel ne-am exprima recunoștința noastră și oricâte virtuţi am împlini în viaţa aceasta, ele nu se ridică la înălţimea cinstirilor şi a iubirii lui Dumnezeu revărsate din belşug spre noi.

Pr. asist. dr. Liviu Petcu