DRUMURI ȘI GÂNDURI Nici măcar ultima conflagrație mondială n-a reușit să întrerupă activitatea clubului de tenis din Wimbledon, cu toate că s-au întâmpinat greutăți de neimaginat. În 1940, la câteva luni de la izbucnirea conflictului, pe când angajații clubului erau tot mai puțini din cauza mobilizărilor, cinci bombe aduse de aviația germană au căzut pe acoperișul Terenului Central. Pagubele au fost enorme, 1.200 de locuri din tribune fiind distruse. Turneul s-a reluat în 1946, dar lucrările de reconstrucție au fost finalizate în întregime abia peste trei ani.

Am avut loc într-o zonă foarte bună (sectorul 208, rândul J, locul 283), aproape pe centrul terenului. L-am găsit cu ușurință, sistemul de ghidare a spectatorilor spre locurile lor fiind fără cusur, așa cum se întâmplă oriunde în Marea Britanie. Centre Court mi s-a părut a fi mai mare și mă gândeam că aici ar intra mai mult de 15.000 de spectatori. Am făcut comparație cu O2 Arena, unde am fost la concertul Pink Floyd și organizatorii au anunțat că au fost prezenți circa 23.000 de privitori. E adevărat, fanii lui Roger Waters au intrat și pe suprafața de joc a arenei, dar și pe scări. În schimb, pe arena centrală de la Wimbledon, în afara oamenilor de ordine nimeni nu s-a așezat pe scări.

Sigur nu e voie, dar nici n-ar fi indicat pentru că în pauzele dintre jocuri, seturi sau meciuri e un travaliu permanent. În timpul disputării jocului nimeni nu se mișcă în tribune, dar în pauză cei care au fost la barurile din preajmă vin cu marfa, iar alții pleacă să se aprovizioneze. M-am obișnuit cu stilul britanicilor și nu am fost surprins de ce am văzut la Wimbledon. Îmi amintesc de podeaua sălii de la Royal Albert Hall plină de pahare din plastic din care s-a consumat bere, vin și wiskey din belșug în timpul concertului susținut de formația Orbital. Nu mi-am putut imagina niciodată așa ceva, dar, în timp, nu m-a mai mirat nimic.

Nu știu de ce am crezut că aici va fi altfel. Dar, înainte ca Serena Williams și Elena Vesnina să iasă la încălzire, am văzut că foarte puțini dintre spectatori au venit cu mâinile goale în tribună. Cei mai mulți aveau sticle cu șampanie și pahare mari din plastic cu PIMM’S, un coctail cu fructe și alcool, băutură devenită tradițională la Wimbledon. Se spune că 70% din consumul acestei băuturi în Marea Britanie se înregistrează în cele două săptămâni la Wimbledon. E greu să găsești un spectator care să nu aibă paharul în mână sau la picioarele scaunului.

E voie să se ducă alcool în tribune, fiecare spectator având dreptul la echivalentul unei sticle de vin sau al un litru de bere. Însă nu cred că are cineva evidența recipientelor care sosesc pe toate căile de acces în fiecare pauză. Ca să nu mai vorbesc de faptul că spectatorii vin de la început cu sticlele și pahare de alcool, în pauze doar se completează rezervele.

În pauza dintre prima și a doua semifinală am ieșit să văd ce face atâta lume prin zonă și am constatat că se stă serios la coadă, mai cu seamă la băutură. Cel mai lung șir era la șampanie și PIMM’S. Se bea și se mănâncă pe rupte, deși prețurile sunt exagerat de mari în comparație cu cel practicate în afara complexului. Probabil că se vrea să existe o concordanță între prețul biletelor și cel al băuturii și mâncării, nu s-ar cădea ca unul să fie prea mare și celălalt prea mic. M-am gândit cât de actuală este zicala românească mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie, constatând că spectatorilor le este interzis să aducă alimente în tribună.

Privind în jur la oamenii care au lăsat grijile cotidiene la o parte și au venit aici ca la un spectacol din care nu lipsește distracția, am avut surpriza să constat că imaginea pe care mi-am făcut-o de-a lungul timpului despre acest turneu, nu seamănă prea mult cu realitatea. Mereu am crezut că aici vin domnii la costum și cravată, doamne elegante, mai cu seamă că deasupra locului pe unde intră și ies jucătorii se află loja regală. Și dacă nu sunt trași la patru ace, cel puțin cămașa și sacoul nu au cum să lipsească din ținuta spectatorilor.

Lucrurile nu stau deloc așa, gentlemanul englez din închipuirile mele nu populează nici măcar loja regală în totalitate, iar în celelalte sectoare e chiar de negăsit. Nu e nicio diferență de eleganță între ținuta spectatorilor de la Wimbledon și cea a băimărenilor care merg la un meci de handbal în polivalenta noastră. Am văzut destui spectatori în pantaloni scurți, cu sandale sau șlapi în picioare, așa că… rămâne cum am stabilit. E drept, o mică diferență există, totuși. Spectatorii sunt avertizați că nu au voie să rămână la bustul gol, fiind amenințați cu evacuarea. Cine știe dacă peste câțiva ani va mai fi valabilă și această regulă.

Pe holul imens de la parterul Terenului Central sunt fotografii mari cu jucătorii care au câștigat probele turneului din 1968 încoace. Poate că sunt pe undeva pozele tuturor câștigătorilor de-a lungul istoriei, dar eu doar în acest sector am nimerit. L-am căutat pe Ilie Năstase, dar nu l-am găsit la categoria simplu masculin. Știam că nu poate fi acolo pentru că am plâns în fața televizorului la finala pierdută în 1972 cu robotul american Stan Smith, după un meci dramatic, în cinci seturi, care a lăsat urme adânci în sufletele celor care am trăit evenimentul.

Apoi, când a pierdut a doua finală, în 1976, în fața suedezului Bjorn Borg, am fost de acord cu Cristian Țopescu, cel care vorbea de un blestem conform căruia Năstase nu va câștiga niciodată acest turneu la simplu. Erau vremurile în care Ilie Năstase triumfa la Roland Garros, US Open și Turneul Campionilor, fiind câteva luni jucătorul numărul unu al lumii.

M-am întristat un pic și chiar i-am spus fiicei mele că afurisiții de englezi ar fi trebuit să pună pe hol fotografiile finaliștilor, nu numai pe cele ale învingătorilor. Mă rog, de regulă câștigătorul ia totul, dar aici cred că se putea face o mică excepție. Mi-am revenit după ce la câțiva pași mai încolo l-am văzut pe inegalabilul tenisman român zâmbind alături de prietenul său Jimmy Connors, învingători la dublu masculin în finala din 1973 în fața cuplului John Cooper / Neale Fraser, după un meci spectaculos care a durat cinci seturi.

Tot în postură de fericit stă Ilie Năstase și în fotografiile cu Rosemary Casals, un cuplu care a triumfat pe iarba londoneză de două ori, în 1970 și 1972, la dublu mixt. Da, e un loc ce trebuie văzut de fiecare român care ajunge la Wimbledon, pentru că pe pereții aceia se află o bucățică din realizările de excepție ale nației noastre.

Cineva spunea că Serena Williams va putea rămâne în Top 10 al clasamentului WTA și la 40 de ani. Condiția principală ca această previziune să se îndeplinească este ca fenomenala Serena să nu se plictisească de atâtea succese și să renunțe de bună voie la tenisul de performanță. Până la urmă, de cele mai multe ori, perfecțiunea obosește, indiferent de domeniul în care se produce. Poate că înfrângerile din acest an în finalele de la Australian Open și Roland Garros, o vor ambiționa să continue să joace, bucurându-se probabil să descopere că și ea este om, unul deosebit, desigur, dar tot om, nicidecum un robot care joacă precum bărbații, cum s-au grăbit unii să o caracterizeze.

Am urmărit-o la încălzire în timp ce schimba loviturile cu Vesnina, jucătoarea surpriză a acestei ediții, dar care nu avea cum să-i facă prea multe necazuri în semifinală. Cu toate astea era atât de serioasă și concentrată la ceea ce face, ca și cum de cealaltă parte a fileului s-ar fi aflat Maria Sharapova sau Victoria Azarenka. Partida n-a avut istoric, Serena câștigând în două seturi după numai 48 de minute jucate. Timp suficient ca să se vadă că ea a ajuns la un nivel atât de înalt, încât este imposibil să o ajungă cineva din plutonul de jucătoare care se bat pentru locul doi. Pentru că primul loc e confiscat de câțiva ani de această minune a lumii tenisului, care traversează în prezent cea mai bună perioadă a carierei sale. Serena aproape că a atins perfecțiunea, pentru că ea deține controlul asupra mingii și a minții, fapt care îi dă posibilitatea să facă ce vrea în teren.

Anul acesta, la Wimbledon, n-a pierdut nici un set. Indiscutabil că momentul cel mai important al semifinalei cu Vesnina s-a petrecut în tribună. În setul doi, la scorul de 4-1, rusoaica a avut parcă mai mult curaj pe serviciul Serenei, lăsând impresia că poate câștiga punctul. Momentul a produs mare bucurie în grupul suporterilor ruși, unul dintre ei deschizând o sticlă de șampanie exact când Serena să pregătea să servească. În liniștea totală, zgomotul produs a ajuns și pe terenul de joc. Serena nici măcar n-a întors capul, s-a înălțat din nou și a trimis mingea exact în colțul suprafeței de primire, serviciul rămânând fără replică. Cum s-a întâmplat de fapt și cu următorul, cu care a și încheiat jocul.

Un exemplu minor, desigur, dar care ne arată cum a ajuns fata asta să cucerească aproape 50 de trofee importante, să piardă un număr infim de meciuri într-o carieră de excepție. Sigur că mai sunt câteva recorduri pe care nu le-a depășit încă. Asta doar pentru că Serena n-a vrut să o facă, nu puține fiind cazurile în care a refuzat să joace la un turneu pentru că pur și simplu nu i-a convenit ceva, preferând, cu riscul sancțiunilor, să-și aleagă locațiile. Dacă ar fi fost o obsedată de recorduri, astăzi aproape toate performanțele notabile din istoria tenisului feminin aveau în dreptul lor un singur nume. Dar nu-i târziu, se mai poate întâmpla asta, chiar dacă Serena lasă impresia că se joacă cu recordurile, nu le urmărește în mod special, iar dacă vin, vin, n-are ce să le facă.

A doua semifinală, disputată între Angelique Kerber și Venus Williams, sora mai mare a Serenei, a fost mult mai echilibrată și mai disputată. Am strâns pumnii pentru Kerber, deși n-am uitat că ea a eliminat-o pe Sorina Halep. Cred că nu am dorit ca finala de la Wimbledon să fie o afacere în familia Williams, așa cum a fost de patru ori până acum. Și spectatorii au ținut cu Kerber, cel mai probabil din aceleași considerente. Doar în loja rezervată familiei Williams lucrurile stăteau altfel. Sper să nu fiu taxat ca rasist dacă spun că în tribună au fost foarte puțini spectatori de culoare, chiar dacă evoluau două jucătoare de rasă din rasa respectivă. Mi s-a spus că spre deosebire de alte discipline sportive, la tenis nu se înghesuie spectatorii de culoare, majoritari fiind albii.

Kerber a trebuit să se întrebuințeze serios ca să o învingă pe Venus într-o oră și 11 minute de joc efectiv, ajungând în finală fără să fi pierdut vreun set. A fost a doua finală din 2016 între Kerber și Serena Williams, după cea de la Australian Open. De data asta Serena a jucat  perfect, la rezultat, nelăsându-i vreo șansă adversarei, voind parcă să arate că eșecul de la Melbourne a fost doar o glumă bună de început de an.

Wimbledon Lawn Tennis Museum, casa tenisului, adăpostește istoria acestui sport atât de îndrăgit de britanici. Muzeul nou, deschis în 2005, a primit distincția de ”cea mai bună experiență turistică în Londra” din partea Visit London, dar și premiul al doilea în inedita competiție Muzeul European al Anului. De regulă se fac rezervări cu cel puțin 48 de ore înainte de vizită, prețul  biletelor fiind cam la limita medie a celor practicate în Marea Britanie: 13 lire pentru adulți, 11 lire studenți și pensionari și 8 lire pentru copiii peste cinci ani.

Cam o oră durează vizita, timp în care te poți familiariza cu istoria tenisului văzând evoluția lui în timp. Am amintit de echipamentele jucătorilor expuse într-un spațiu generos, dar se pot urmări proiecții pe un ecran panoramic din meciurile memorabile disputate aici de-a lungul anilor. Tehnologia nouă a pătruns și în muzeu, astfel că fantoma 3D a lui John McEnroe o poți întâlni atunci când nici nu te aștepți. Fără îndoială, americanul cu părul cârlionțat rămâne unul dintre cei mai îndrăgiți campioni de la Wimbledon, nu numai pentru performanțele obținute, câștigător în 1981, 1983 și 1984, dar mai ales pentru felul în care se comporta în timpul partidelor, având mereu ceva de împărțit cu adversarii, arbitrii, spectatorii sau organizatorii. De regulă spectacolul se încheia cu deja celebra strigare You cannot be serious! intrată în folclorul mondial al tenisului.

Umblând prin muzeu, dar și prin interiorul complexului, nu am putut scăpa de emoțiile care m-au copleșit când mi-am dat seama că trăiesc o realitate, că mă aflu în locul unde s-au desfășurat atâtea meciuri memorabile pe care le-am văzut la televizor și, la momentul respectiv, nici nu m-am gândit că voi ajunge vreodată acolo. Britanicii sunt specialiști incontestabili în domeniul muzeelor, știind cum să aranjeze exponatele astfel încât vizitatorul să fie puternic impresionat, dar și să priceapă cât mai mult din ceea ce vede.

Văzând sutele de postere publicitare editate de-a lungul vremii, îți poți face o imagine despre evoluția acestui sector. Sigur că majoritatea făceau reclamă echipamentelor sportive sau turneului, dar, surprinzător și inacceptabil pentru cei de astăzi, sunt destule care promovau diverse produse  (lapte, plăcinte, băuturi alcoolice), dar și lenjerie, biciclete, localuri, spectacole. Peste tot sunt expuse rachete, mingi, afișe, echipamente, fotografii, iar într-un loc special, sub sticla securizată, se găsesc trofeele acordate celor mai buni dintre miile sau zecile de mii de aspiranți care au participat la competiție, cu gândul să câștige și să ridice deasupra capului cupa sau placheta în ovațiile spectatorilor. Cele două trofee supreme (simplu masculin și feminin), sunt expuse pe un fundal de video display cu secvențe din meciurile care au intrat în istoria turneului, mărind astfel emoțiile privitorilor.

Ca și cum aș fi anticipat victoria scoțianului Andy Murray în finala de la simplu masculin, am zăbovit mai mult la locul unde este expusă o minge de tenis albă, semnată de el și legendarul Fred Pery, ultimul jucător britanic care a reușit să cucerească trofeul la Wimbledon, în 1936! Perry a jucat 20 de ani tenis profesionist, câștigând de trei ori la Wimbledon și US Open, și câte odată la Roland Garros și Australian Open. A murit în 1995 la vârsta de 85 de ani.

Au urmat 77 de ani de secetă pentru britanici, până în 2013, când Andy Murray s-a impus la All England Club în fața sârbului Novak Djokovic în trei seturi. Istoria mingii donate de Murry este interesantă. El a primit două mingi cu semnătura lui Fred Perry pe vremea când era junior, din partea unei spectatoare îndrăgostită de tenis, Gail Sargent, care a apreciat că Murray are un potențial imens, fiind capabil să calce pe urmele ultimului câștigător.

În 2013, după victoria din finală, Murray și-a pus și el semnătura pe cele două mingi, dând astfel o și mai mare greutate și importanță obiectelor de colecție. Când a făcut donația, Murray a declarat că cealaltă minge va fi vândută la licitație pentru a aduna fonduri în bătălia împotriva cancerului. Coincidență sau nu, Gail Sargent, cea care a dăruit mingile juniorului Andy, a pierdut lupta cu nemiloasa maladie în 2010. „Îi sunt incredibil de recunoscător lui Gail pentru cadoul pe care mi l-a făcut acum atâția ani. Nu mi s-a părut corect să le țin ascunse. Atâția oameni sunt afectați de cancer, așa că sper să putem aduna destui bani la această tombolă.”, a declarat Andy Murray, potrivit site-ului oficial al turneului de la Wimbledon.

Andy Murray are trei trofee de Grand Slam câștigate până în prezent, două la Wimbledon și unul la US Open, dar mai are vreme să-și îmbunătățească palmaresul pentru că e dotat cu tot ce e necesar: talent, voință, bun simț și inteligență.

Grigore Ciascai