DRUMURI ȘI GÂNDURI Joi, 7 iulie 2016, am fost pentru prima oară în viață pe terenul central de la Wimbledon. Fiica mea a luat biletele cu câteva luni în urmă pentru penultima zi din turneul feminin, așa că habar nu aveam la vremea respectivă care vor fi jucătoarele ce vor evolua în semifinale.

DRUMURI ȘI GÂNDURI Când Simona Halep a intrat în a doua săptămână a turneului, am început să sper că una dintre cele patru va fi compatrioata noastră. N-a fost să fie, Simona s-a oprit în sferturi, fiind învinsă la mare luptă de Angelique Kerber, astfel că frumosul meu vis s-a sfârșit brusc și am fost nevoit să revin cu picioarele pe pământ. M-am consolat spunându-mi că până la urmă nu are importanță cine a ajuns în penultimul act al celui mai puternic turneu de tenis din lume, ci faptul că am reușit să intru pe faimoasa arenă londoneză și să văd două semifinale într-o zi absolut minunată.

Am mers cu taxiul până la o stație de metrou, ca să nu fim nevoiți să mai schimbăm linia până în Merton, micuțul orășel din suburbia londoneză. În metrou am avut impresia că toți pasagerii merg la tenis deși, evident, nu era chiar așa. Mai corect ar fi să spun că majoritatea celor care au ajuns în stația Wimbledon s-au îndreptat spre locul de desfășurare a turneului intrat demult în istorie. La ieșirea din stație (Underground, cum numesc londonezii sistemul de metrou) sunt autobuze speciale care transportă oamenii până la complex. Le-am ocolit, am refuzat oferta și am luat-o apostolicește pe jos, curios să văd cum arată locurile pe care călcam pentru prima dată în viață.

Sunt cam trei kilometri până la complex, dar drumul mi s-a părut a fi o adevărată cale regală împânzită cu oameni implicați în organizarea turneului. La tot pasul primești oferte de materiale promoționale (tricouri, șepci, eșarfe, mingi, sacoșe, brelocuri, ochelari etc.), combinația de verde și violet fiind prezentă peste tot. Am trecut pe lângă vile pe care participanții le închiriază în perioada turneului pentru a fi cât mai aproape de terenurile de antrenament și joc. La fiecare intersecție erau postați oameni de ordine cu echipamente diferite care dirijau circulația și urau bun venit trecătorilor.

Am aflat mai târziu că oamenii aceștia erau voluntari selecționați din miile de amatori care anual își oferă serviciile pentru buna desfășurare a evenimentului. Același lucru se întâmplă cu militarii care controlează intrarea în complexul sportiv și asigură securitatea în interiorul acestuia. Diversitatea echipamentului (ținutei) se explică prin faptul că ei provin de la diverse unități militare (arme diferite) din jurul Londrei, prezența lor datorându-se norocului avut la tragerea la sorți care i-au desemnat câștigători.

Sunt tineri și amabili, atenți la tot ce se petrece în jur, îndeplinindu-și atribuțiile cu discreție și profesionalism. La intrare biletul este scanat, iar bagajele luate la puricat, indiferent dacă este vorba de o banală pungă din plastic sau o poșetă scumpă aflată în posesia unei doamne pretențioase. După terminarea meciurilor din semifinale am vizitat complexul și l-am părăsit fără să intru în celebrul magazin cu suveniruri. M-am gândit că poate nu o să mai am ocazia, așa că ne-am întors din drum și am reintrat pe una din porți. De data asta controlul a fost mult mai amănunțit, militarul insistând asupra mea cu detectorul de metale. N-am înțeles de ce a procedat așa, singura explicație fiind că nu i-am convins cu motivul întoarcerii mele în complex.

Cum până la ora 13.00 când începea meciul dintre Serena Williams și rusoaica Elena Vesnina, prima semifinală, mai era timp suficient, am hoinărit prin All England Lawn Tennis and Croquet Club (AELTC) să intrăm în atmosferă. Am trecut pe lângă zecile de terenuri unde, de regulă, se dispută meciurile din categoria inferioară în primele faze ale competiției. Acum astea erau de domeniul trecutului, turneul apropiindu-se de final, așa că pe unul dintre acestea terenuri am văzut câteva schimburi de mingi dintr-o partidă în care evolua un tânăr țintuit într-un scaun cu rotile și o superbă jucătoare blondă pe care am bănuit-o că intenționat transmite mingile astfel încât partenerul să le poată returna cu dezinvoltură de cealaltă parte a fileului. Poate că m-am înșelat și tânăra își apăra corect șansele, cine știe.

Avantajul acestor terenuri, unele lipite unul de altul, în tribunele cărora pot intra cam 200-300 de spectatori, e că stai în imediata apropiere a jucătorilor și alături de antrenori sau membrii staff-ului tehnic, ceea ce, să recunoaștem, nu-i puțin lucru.

Pe unul dintre pereți (locul se numește Henman Hill, dar nu m-am interesat de unde îi vine numele) era montat un ecran gigant pe care se transmitea principalul meci din momentul respectiv, dar și informații prompte din toate celelalte confruntări ale zilei respective. În fața ecranului erau așezați pe iarbă câteva sute de privitori care n-au mai prins bilete pentru a vedea pe viu partidele. Nu mi s-a părut că regretă prea mult, veselia era generală, din sacoșe și-au făcut apariția sticle de șampanie, cutii cu bere, mâncare, ca la un picnic veritabil.

Oriunde te miști, pășești pe istorie. Turneul de tenis de la Wimbledon a fost și a rămas cel mai vechi și mai prestigios dintre suratele sale. Și asta nu numai pentru că se desfășoară pe aceeași suprafață de joc ca la început. Anul acesta s-au împlinit 139 de ani de la startul primului turneu organizat de All England Lawn Tennis and Croquet Club în primăvara anului 1877, la startul căruia s-au aliniat 22 de jucători, care au plătit câte o guinee pentru a putea participa.

Istoria tenisului se pare că a început în curtea unei mănăstirii din Veneția, acolo unde, prin 1555, călugării catolici inventau un sport ce consta în lovirea cu palma a unei mingi. Dar, pentru că îi durea mâna de la atâtea atingeri ale mingii, au început să folosească bețe și apoi palete din lemn, adică primele variante de rachete. După vreo trei sute de ani, Major Walter Clopton Wingfield, un bărbat din Țara Galilor, a conceput un joc pe care l-a numit spahairistrike și care, la scurt timp, a devenit tenisul de câmp.

Cu regulamentul noului joc sub braț s-a prezentat galezul la sediul clubului din Wimbledon în 1868. Propunerea a fost primită cu entuziasm și imediat au apărut primii amatori să practice noul joc. După numai nouă ani, clubul de cricket își schimbă puțin numele devenind All England Croquet and Tennis Lawn Club, organizând și primul turneu de tenis care inițial se numea Lawn Tennis Championship (Campionatul Tenisului de Câmp). E important de consemnat faptul că majoritatea regulilor concepute de Major s-au păstrat de atunci, micile schimbări ulterioare vizând înălțimea fileului, distanța de la linia de serviciu la fileu și lățimea terenului.

Dar primul turneu de la Wimbledon nu s-ar fi organizat dacă mașina de tuns și netezit iarba, aflată în dotarea clubului, nu s-ar fi defectat, pricinuind mari neplăceri celor care administrau clubul de cricket și tenis. Cum nu s-au găsit cele zece lire necesare reparației, s-a decis organizarea competiției pentru strângerea sumei respective de la jucători și spectatori.

A câștigat un oarecare Spencer Gore, jucător de cricket din Surrey, care l-a învins în finală pe William Marshall în trei seturi, 6-1, 6-2, 6-4, în doar 48 de minute. Pentru victorie, Gore a primit un premiu de 12 guinee și o cupă de argint oferită de o revistă sportivă, finala fiind urmărită de 200 de spectatori care au plătit câte un șiling intrarea.

Lucrurile s-au întors peste cap de-a lungul vremurilor, astăzi câștigătorii de la simplu masculin și feminin pleacă acasă cu câte un milion de lire sterline în cont fiecare. Unde mai e, Doamne, guineea din 1877? Sau șilingul privitorilor de atunci, când astăzi un bilet la semifinale costă în jur de 1.500 de lire sterline (dacă îl achiziționezi din timp), iar la finală n-ai cum să asiști fără să scoți de pe card sau din portofel cel puțin 3.000 de lire. Ca să nu mai vorbim de cele zece lire adunate de organizatorii din 1877 și de cele aproximativ 80 de milioane de lire sterline care s-au încasat la ultimele șase ediții ale prestigiosului turneu.

Turneul de la Wimbledon, al treilea ca ordine din Grand Slam, după Australian Open și Roland Garros, se desfășoară în fiecare an pe parcursul a două săptămâni, în mijlocul verii, la sfârșitul lunii iunie și începutul lui iulie. Sunt două arene principale în cadrul complexului, Centre Court (Terenul Central) și Court No. 1 (Terenul nr. 1) cu o capacitate de 15.000 de locuri, respectiv 11.000. Din păcate, doar Terenul Central este dotat cu acoperiș retractabil și instalație de nocturnă, motiv pentru care sunt dese cazurile în care partidele programate pe celelalte terenuri nu se pot disputa din cauza ploii. Și anul acesta au fost numeroase meciuri întrerupte sau amânate care au dat programul peste cap.

Sediul actual, de pe Curch Road, a fost inaugurat de Regele George al V-lea în 1922. La data respectivă partidele puteau fi văzute de 14.000 de spectatori. Popularitatea turneului a crescut peste așteptări, la următoarele ediții arenele n-au mai putut face față, așa că a fost nevoie ca biletele să fie alocate prin tragere la sorți!

E important de menționat faptul că turneul de la Wimbledon trăiește doar din fonduri private, principala sursă de venituri fiind încasările din cele două săptămâni ale competiției obținute din vânzarea biletelor și drepturile de publicitate. O dată la cinci ani se obțin sume importante de bani din vânzarea de obligațiuni. După ce își fac socotelile rămân în jur de 32 milioane de lire sterline în exces, jumătate din sumă fiind donată la All Tennis Club, iar cealaltă jumătate este investită în facilitățile clubului. La începutul erei Open, în 1968, premiile totale erau de 26.250 de lire sterline, ajungându-se la recordul absolut din istoria competiției, de 28,1 milioane de lire sterline, înregistrat la ediția din acest an.
Pe lângă milionul de lire sterline care intră în conturile câștigătorului din proba de simplu masculin, acesta primește o cupă din argint cu o înălțime de 47 centimetri și un diametru de 19 centimetri pe care este inscripționată formula The All England Lawn Tennis Club Single Handed Champion of the World (Campionul lumii la All England Lawn Tennis Club).

Învingătoarea din competiția feminină este recompensată simbolic cu un platou din argint cu un diametru de 48 de centimetri, decorat cu figuri mitologice. Premiile în bani se acordă din 1968, când începe Era Open în tenis permițându-li-se jucătorilor profesioniști să participe la turneu. Până în 2007 exista o discriminare în acordarea premiilor, în sensul că fondul din competiția masculină era mai mare decât în cea feminină. De atunci lucrurile s-au echilibrat acordându-se aceleași premii atât la băieți, cât și la fete.

Fetele au fost acceptate în competiție la ediția din 1884, la start fiind prezente 13 participante, câștigătoare fiind Maud Watson. Nu era ușor pentru o femeie să termine competiția în picioare datorită echipamentului cu care erau nevoite să intre în arenă. Se purtau obligatoriu rochii lungi, de culoare neagră, confecționate dintr-un material cu 16 straturi la care se adăuga un corset. Acesta era atât de rigid încât le împiedica să servească aruncând mingea deasupra capului sau să se aplece după mingi.

N-au fost puține cazurile în care jucătoarele leșinau pur și simplu pe teren din cauza eforturilor depuse în echipamentul total neadecvat. Ca să își revină se apela la săruri cu miros înțepător, aflate permanent la dispoziție pe marginea terenului. Și în acest domeniu vremurile au schimbat lucrurile trecându-se treptat la rochia de culoare albă, din ce în ce mai scurtă și mai sexi pe măsură ce au trecut anii. Echipamentele femininelor de altădată, expuse în Wimbledon Lawn Tennis Museum, casa tenisului, stârnesc zâmbete privitorilor de astăzi.

Grigore Ciascai