Într-o zi (16 martie 2014), n-am mai putut rezista tentaţiei și m-am dus din Londra la Shakespeare acasă, adică în Stratford-upon-Avon, orășelul cu doar 20.000 de locuitori care trăiește aproape în totalitate de pe urma marelui dramaturg. Fiind duminică, la primele ore ale dimineţii, autostrada M40 nu a fost prea aglomerată, astfel că într-o oră și jumătate am ajuns la destinaţie.
Convins fiind că oricare turist venit pe aceste meleaguri își începe periplul cu vizitarea casei în care s-a născut marele Will și îl sfârșește cu trecerea prin biserica Sfânta Treime (Holy Trinity Church), acolo unde se află mormântul acestuia, am procedat după modelul clasic. Și dacă te duci pe mâna clasicilor, rareori greșești.
Sigur că nu prea cred să existe vreun pământean care să nu fi auzit de William Shakespeare, dar la fel de convins sunt că destui dintre muritori nu știu că marele dramaturg s-a născut într-un mic orășel de pe malurile râului Avon. Sau poate că au auzit de Stratford, dar n-au făcut legătura cu Shakespeare, ci cu faptul că aici se organizează în fiecare săptămână un târg celebru, încă din secolul al XII-lea. Cu siguranță însă că faima locului n-ar fi ajuns la cotele înregistrate astăzi, chiar dacă târgul s-ar fi ținut cu regularitate încă din antichitate, fără ca aici să se fi născut și copilărit genialul scriitor.
Inutil să spun că întreaga comunitate gravitează în jurul lui, fiecare colțișor trăiește în urma vânzării la metru sau la kilogram a istoriei shakespeariene. Burgul medieval, pe cât de celebru pe atât de liniștit, face într-un fel notă discordantă cu celelalte așezări britanice, destul de gălăgioase prin zona pub-urilor. Acolo unde la tot pasul dai de taverne axate pe mâncările specifice locului, udate cu bere la pahar, că a halbă clasică nu prea arată.
Orașul și-a dat seama destul de repede de norocul care s-a abătut asupra lui și n-a stat prea mult pe gânduri până ce a început să pregătească terenul pentru a putea profita cât mai mult de pe urma acestei curiozități culturale. Încă din 1769 (!!!) a fost organizat un festival de teatru William Shakespeare, care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Apoi, autoritățile locale au investit în achiziționarea imobilelor aflate în apropierea casei în care s-a născut dramaturgul, pe care ulterior le-a demolat. În acest mod casa n-a mai fost umbrită de celelalte, fiind pusă mult mai bine în evidență.
Am vorbit în câteva ocazii despre știința englezilor de a-și vinde marfa culturală ca să scoată un profit cât mai mare. Așa s-au petrecut lucrurile și în acest caz. Considerând că vizitatorii au la dispoziție prea puține obiective legate de memoria lui Shakespeare, autoritățile au mai amenajat câteva case care au legătură cu subiectul. Așa că au introdus în circuit casa impunătoare pe care autorul a achiziționatul din banii câștigați la Londra, casa în care s-a născut soția lui, dar și cea în care a trăit mama sa înainte de a se mărita cu John. E prea mult? Nu, din moment ce peste tot sunt permanent sute de turiști care fac turul caselor respective.
Firește că artera cea mai aglomerată și mai importantă pentru toată lumea e Henley Street, care face legătura cu principalele obiective de vizitat care nu pot lipsi din intențiile oricărui turist. E o stradă pietonală în care se dau în spectacol tot felul de saltimbanci, unii dinamici care execută felurite acrobații, numere de prestidigitație, înghit torțe, scuipă flăcări sau mărșăluiesc caracteristic alături de turiști; alții stau ore întregi pironiți în nemișcare, aflați în pielea dramaturgului sau a unora dintre personajele sale, statui umane ce așteaptă să fie răsplătite prin bănuții aruncați în pălăria așezată pe caldarâm, în dreptul piedestalului. E o atmosferă de bâlci, de carnaval, în care fiecare individ distribuit în spectacolul stradal își joacă rolul cu dăruire și pasiune. Nu lipsesc din peisaj nici oamenii îmbrăcați în straie medievale, de fapt niște uniforme colorate, care se adună de nicăieri pe pajiștea din fața Teatrului Regal și interpretează melodii populare tradiționale.
Bănuiesc că spectacolul este cotidian, nu se desfășoară doar duminica, pentru că altfel mulțimea de personaje n-ar avea cu ce să-și umple timpul în zilele libere. Actorii, amatori sau profesioniști stau de vorbă cu oamenii, discută, evident despre Shakespeare, și nu de puține ori îi întreabă dacă au vreun monolog din piesele lor pe care vor să-l audă pe loc. Sunt chestiuni emoționante, care te cam lasă fără replică. Avalanşa de turişti şi modul în care oraşul a ştiut să profite de pe urma lui Shakespeare nu ucid însă o anumită dimensiune sufletească a pelerinajului despre care vorbeam. Oamenii care vin acolo din toate colțurile lumii, salută de fapt, mai mult decât memoria unui mare scriitor, ei omagiază însăşi ideea de teatru şi mai ales poezia.
***
Nu voi zăbovi nici un moment asupra poveștilor țesute de-a lungul timpului în jurul lui Shakespeare. S-au scris sute de cărți pe marginea acestui subiect, existând prin bibliotecile lumii o adevărată literatură care demonstrează că nu Shakespeare și-a scris opera, că nu el este actorul de succes de pe scenele londoneze, sau că nici n-ar fi existat de fapt. S-au scris și se vor mai scrie multe tomuri cu această tematică. Dar, indiferent de volumul și conținutul acestora, marele Shakespeare va continua să fascineze lumile viitoare, pentru că operele sale fac parte din categoria celor nemuritoare.
Mă alătur și eu celor care sunt de acord că actorul și dramaturgul sunt una și aceeași persoană cu acel William Shakespeare despre care există date apreciabile, conținute în numeroase documente, monografii, istorii ce aparțin unor iluștrii cercetători sau literați. Mergem pe mâna acestora, nu întoarcem capul la speculațiile de toate genurile, și spunem că viitorul dramaturg s-a născut în 23 aprilie 1564, în localitatea Stratford-upon-Avon, părinții fiindu-i John Shakespeare și Mary Arden, botezul fiind înregistrat în acte pe 26 aprilie în același an. John era o personalitate în comunitate, fiind un prosper om de afaceri, dar și consilier local. Se pare că a făcut ceva afaceri ciudate pe piața neagră a lânii, astfel că după ce învârtelile i-au fost descoperite, a trebuit să apară în fața judecătorilor, motiv pentru care și-a pierdut mandatul de ales local.
William s-a însurat foarte devreme, la câteva luni după ce împlinise 18 ani. Pe 28 noiembrie 1582 s-a cununat cu Anne Harthaway, cu opt ani mai în vârstă decât el. Soția lui Shakespeare era din Shoterry, un sătuc aflat la o milă distanță de Stratford-upon-Avon. Se crede că aceasta ar fi fost Anne Hathaway, mai mult datorită spuselor lui Thomas Whittington, păstorul familiei Hathaway de la ferma Hewlands, casa în care familia Annei a locuit.
Shakespeare avea 18 ani, iar ea era mai în vârstă cu 8 ani decât el, lucru ce a stârnit interesul cercetătorilor timp de secole. Fiica lor, Susanne, s-a născut șase luni mai târziu. Susanne a fost botezată pe 26 mai 1583, iar acest lucru a determinat stabilirea căsătoriei lor în jurul lunii noiembrie, anul 1582. Despre căsătoria lor se crede că a fost grăbită la cererea Annei, întrucât aceasta era deja însărcinată în trei luni, iar sarcina începea să fie vizibilă. Doi ani mai târziu, cuplul a fost binecuvântat cu o pereche de gemeni, Hamnet și Judith, dar asta e tot ce știm despre scriitor, până mai târziu. Viața cuplului a fost lovită de tragedia morții lui Hamnet la vârsta de 11 ani, fiind înmormântat pe 11 august 1596. Nu-i greu de făcut legătura dintre fiul Hamnet și tragicul personaj Hamlet, prințul Danemarcei, creat de Shakespeare.
Nu putem spune mai multe lucruri despre relația celor doi, dar știm că aceștia au locuit separat marea majoritate a timpului și nu există nicio dovadă că Hathaway ar fi locuit în Londra. Soțul său călătorea des acasă, mai ales în ultimii ani, când își cheltuise banii și plănuia să se retragă.
După 1598 îl regăsim pe William în capul listei cu actorii care interpretau o piesă comică scrisă de un oarecare Ben Johnson. În această perioadă el devine un actor cunoscut, scriitor și co-proprietar al unei trupe de teatru care se numea Oamenii Lordului Chamberlain. În timpurile acelea teatrele își luau numele după cel al sponsorului, de regulă un aristocrat dispus să investească în cultură. Da, era un nume în domeniu, fapt dovedit la moartea Reginei Elisabeta și încoronarea lui James I (1603), noul monarh adoptând trupa sub denumirea Oamenii Regelui. Se pare că William a moștenit talentul de negustor al tatălui său, documentele vremii arătând că el se descurca de minune și în domeniul afacerilor derulate în perioada petrecută la Londra. Numai așa se poate explica faptul că și-a permis să cumpere o proprietate în cartierul londonez Blackfriars, dar și să dețină în Stratford a doua casă ca mărime din toată așezarea, pe care a dat 60 de livre.
În 1611 Shakespeare s-a retras din viața artistică agitată a metropolei londoneze și va muri în 1616, pe 23 aprilie. Se pare că nu se poate pune problema unei coincidențe legată de acea dată (23 aprilie), deoarece era o tradiție în acele vremuri ca ziua morții să fie atribuită și ca zi a nașterii. Deși se vorbește în mai multe lucrări despre amanta din viața lui, o tânără brunetă căreia i-a dedicat un număr de 28 de sonete publicate în 1609, el a rămas căsătorit până la moarte cu Anne. Cele două fiice i-au supraviețuit, despre Susannah se știe că a fost căsătorită cu medicul John Hall din Stratford, iar Judith s-a măritat în 1616, cu doar câteva zile înainte de moartea tatălui, cu Thomas Quiney tot din localitate.
***
Deși Anglia, cu foarte mici excepții, și-a onorat personalitățile înmormântându-le în cripta din Westminster Abbey, marele dramaturg și-a exprimat dorința în timpul vieții ca să se odihnească în orașul natal, pe piatra funerară stând săpat de veacuri blestemul aruncat asupra celui care ar fi încercat vreodată să-i încalce voința. Pe piatra lui de mormânt din biserica Sfânta Treime stă scris Blest be the man who cast these stones, and cursed be he that moves my bones, în traducere Binecuvântat fie cel ce lasă în tihnă aceste pietre, și blestemat fie cel ce-mi mișcă oasele. Peste câteva sute de ani această inscripție se va dovedi salvatoare într-o problemă delicată, care ar putea într-un fel afecta negativ personalitatea scriitorului.
După anul 2000, agențiile internaționale de presă au făcut mare tărăboi atunci când au anunțat că mai multe pipe pentru fumat canabis, care datează de acum 400 de ani, au fost descoperite în împrejurimile oraşului Stratford-upon-Avon, inclusiv în grădina reşedinţei în care William Shakespeare şi-a petrecut o parte din viaţă.
Autorii descoperirii au mers mai departe cu cercetările, astfel că pipele de canabis au fost analizate la Pretoria, în Africa de Sud, cu ajutorul unui procedeu specific: cromatografie de masă gazoasă, asociată cu o spectrometrie de masă. Această tehnică foarte precisă a permis oamenilor de ştiinţă să identifice substanţele ce erau fumate în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, epoca în care a trăit celebrul dramaturg britanic, potrivit publicaţiei South African Journal of Science.
Dintre cele 24 de pipe studiate, opt conţineau reziduuri de canabis, iar patru dintre acestea au fost găsite în grădina lui Shakespeare. Urme de foi de coca, aduse din Peru, au fost de asemenea detectate, dar nu în pipele găsite în grădina dramaturgului.
Europa secolului al XVII-lea a descoperit multe plante noi ale căror frunze puteau fi rulate şi fumate, iar cele mai multe dintre acestea proveneau din Lumea Nouă. Mai mulţi navigatori au adus din America de Nord planta de tabac (Nicotiana rustica), frunze de coca din Munţii Anzi, dar şi numeroase plante asiatice. Oamenii din epocă testau noile plante, iar Shakespeare şi prietenii lui par să nu se fi sustras de la această regulă.
În 2011, antropologul Francis Thackeray a descoperit urme de cocaină în casa dramaturgului şi a cerut imediat o exhumare a rămăşiţelor pământeşti ale acestuia. Dar, din cauza ultimelor dorinţe ale scriitorului, care îl blestema pe acela care (îi va mișca) oasele sale, solicitarea sa nu a fost niciodată transformată în realitate. În prezent, posibilitatea acestei exhumări pare incertă, chiar şi după aceea a regelui Richard al III-lea din 2012, deşi ar putea să pună capăt numeroaselor speculaţii despre viaţa lui William Shakespeare.
Keep invention in a noted weed, adică Păstrează invenţia într-o buruiană vestită, scria William Shakespeare în Sonetul 76. Potrivit The Independent, interpretarea acestei fraze ar putea face trimitere la faptul că dramaturgul britanic prefera canabisul în locul efectelor excitante ale frunzelor de coca, mai ales pentru virtuţile lor în ceea ce priveşte procesul de creaţie. Nu trebuie să ne supărăm sau să ne enervăm, indiferent cât de mult l-am iubi și aprecia pe Shakespeare.
În mod sigur, după ce se va termina povestea cu pipele, canabisul sau opiul, va începe alta, pentru că personajul trăiește și din ele. Cele clasice s-au cam epuizat de-a lungul istoriei, dar riscul ca ele să se oprească aici nu există. Pentru că în toate poveștile, mai vechi, mai noi sau cele viitoare, personajul central nu e un om oarecare, ci autorul celor mai strălucitoare opere literare scrise vreodată, în care natura umană este pătrunsă profund în toate colțișoarele sale intime, de către un om cu înzestrări extraordinare.
Și dacă ne gândim că omul acesta a și-a scris opera între anii 1585 – 1613, nu trebuie să ne mire interesul mereu viu față de viața și realizările sale. De la moartea lui și până astăzi, citatele din opera sa au devenit un bun comun, pe toate meridianele lumi auzi expresii uzuale fără ca mulți să știe cui aparțin, din ce operă fac parte și în gura cărui personaj au fost puse. Puţine nume de scriitori sunt atât de cunoscute pe pământ, până şi de analfabeţi. Shakespeare face parte din panoplia noastră universală de mituri, într-un fel sau altul fiecare a auzit de el, chiar dacă destui nu știu cu ce s-a ocupat.
Iată câteva citate din scrierile sale, extrase la întâmplare, care se aud la tot pasul sau se citesc în mii și mii de publicații:
*Ce-i dulce la gustat, devine, la digestie, acru.
*Adesea natura îmbracă viciul cu un veșmânt frumos.
*Haina nu te face călugăr.
*Nu ne putem imagina cât de mult poate otrăvi o vorbă rea iubirea.
*Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea.
*Cruzime e să împovărezi pe-un om ce cade.
*Câinele bun atacă întotdeauna din față.
*Ce trist e să privești fericirea prin ochii altuia!
*Nu iubesc cei ce nu-și arată iubirea.
*În iubire fiecare inimă se exprimă pe limba ei.
*Regii își calcă jurămintele după cum le convine.
*Pentru un regat se poate rupe orice jurământ.
*Cei ce se îndoapă se îmbolnăvesc la fel ca și cei înfometați.
*Venus nu zâmbește în casa unde-s lacrimi.
*Lumea e un teatru unde fiecare trebuie să joace un rol.
*Întreaga lume e o scenă!
*Moartea pune cap la toate.
*Omul rău nu va vorbi nicicând de bine.
*Plăcerea, mai curând sau mai târziu, trebuie plătită.
*Nu trezi lupul din somn!
*De ce să mai avem nevoie de prieteni dacă niciodată nu le cerem ajutorul.
*Tot așteptând să crească iarba, calul poate muri de foame.
*Iubește-i pe toți, dar încrede-te în puțini.
*Toate sunt așa cum trebuie să fie.
*Rănile pe care singuri ni le facem, se închid greu.
*Cu cât e mai aspră lupta, cu atât e mai mare victoria.
*O, slăbiciune, numele tău e femeie.
*Noi când ne naștem plângem că intrăm pe această mare scenă de bufoni.
*Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută.
*Sunt slabi cei cruțați de suferință.
*Acolo unde ești se află lumea întreagă.
*Nu există trădare mai mare decât trădarea față de tine însuți.
*Cei nefericiți nu au alt remediu decât speranța.
*Prietenii sunt ca umbra: nu apar decât atunci când este soare.
*Femeia este o mâncare pentru zei, gătită de diavoli.
*A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea. (To be or not to be, this is the question).
Am lăsat intenționat la urmă una dintre cele mai uzitate expresii de pe mapamond, ce face parte din Hamlet, prinț al Danemarcei, capodopera lui Shakespeare care este, după Cenușăreasa, cea mai ecranizată bucată literară din istoria omenirii. A fi sau a nu fi…de departe cea mai rostită replică shakespeariană, chiar dacă mulți dintre cei care o spun în diferite ocazii n-au văzut niciodată piesa, n-au citit un rând scris de Marele Will și habar nu au de proveniența cuvintelor pe care le folosesc. A fi sau a nu fi…, o expresie ce se aude peste tot de patru secole și ceva, în toate cheile și în toate limbile, ca și cum încărcătura inițială nu ar fi fost de ajuns și trebuia să-i fie adăugat ceva din spiritul ludic al omului.
Rolul lui Hamlet este cel mai greu de interpretat dintre toate personajele, poate de aceea orice actor de tragedie visează o viața la el. Pentru că, deși nefericitul prinț este foarte tânăr, ca să poată fi jucat este nevoie de multă experiență scenică, motiv ca să se spună, pe drept cuvânt, că acest rol nu are vârstă. Nu oricine se încumetă să se întrebe A fi sau a nu fi…dacă nu are măcar idee de gravitatea faptelor ce vor urma.
***
Influența lui Shakespeare asupra lumii contemporane este în continuare copleșitoare. Nu există făcători de topuri cu personalități britanice în care poetul și dramaturgul evului mediu târziu să nu apară în primele zece poziții. Peste tot apar producții teatrale sau cinematografice bazate pe operele sau viața lui. Contribuția adusă de Shakespeare la dezvoltarea limbii engleze este de necontestat, nu doar datorită operelor sale literare, ci mai ales celor peste 1.700 de cuvinte pe care le-a inventat și le-a pus în circulație prin scrierile sale.
Într-o epocă în care piața literară era plină de piese de teatru croite după anumite șabloane, Shakespeare a inventat personaje noi, profunde, complexe, caractere puternice care au rezistat de-a lungul timpului. El a scris despre relații umane, despre dragoste și dorință cu o mare claritate a percepțiilor și imaginației, încât te face să te gândești cum a putut să cunoască atât de bine firea omenească neîmpărtășită, fără discernământ, scandaloasă sau pură. Fiecare om se regăsește în unul sau altul din personajele lui Shakespeare, ca într-o oglindă universală. Pentru că eroii din operele sale gândesc mult, poate mai mult, mai profund și mai bine decât oricare alte personaje de dramă sau de comedie din câte există. Gândirea nu se li se limitează la propriile lor neliniști sau suferințe, experiențe sentimentale și ambiții rănite, ci îmbracă foarte adesea acel caracter de generalitate care o face să se potrivească la fiecare om.
”Asemenea personaje în aparență grotești, dar în realitate pline de bun simț, și nu lipsite de savoare, deși nu vorbesc numai în aforisme, ci se referă mai mult la cazuri concrete vehiculate în piesele respective, rostesc replici cu caracter aforistic prin faptul că sunt purtătoare de cuvânt ale judecății omenești sănătoase, ale înțelepciunii perene, nesofisticate de modă, de lașitate, de interes sau de o vană curtoazie. În felul acesta, bufonul lui Lear, și Edgar, din Regele Lear, Hamlet atunci când se preface că este nebun, doica din Romeo și Julieta între alții, completează în mod fericit prin vorbele lor curajoase alte cugetări cu caracter aforistic și constituie împreună cu acestea o generoasă ofrandă adusă de Shakespeare rațiunii și prin rațiune omului adevărat, complex, uneori derutant, dar întotdeauna nobil prin spiritualitate, așa cum ni-l dorim astăzi mai mult ca niciodată.
Iată de ce teatrul și sonetele lui Shakespeare constituie cartea de căpătâi a multora, care o deschid la întâmplare spre a găsi aproape pe fiecare pagină reflecții interesante cu privire la afecte, iar dintre acestea în special la iubire, iubirea fiind aceea care i-a inspirat autorului poate cele mai frumoase gânduri pline de adevăr și poezie”. Am citat din prefața lui Mircea Berindei la un volum de aforisme și cugetări apărut la Editura Albatros în 1975.
***
În primăvara anului 2014 întregul oraș se pregătea de sărbătoare pentru că pe 23 aprilie, se împlineau 450 de ani de la nașterea lui Shakespeare. Cu câteva zile înainte s-a deschis pe Hanley Street, lângă casa unde s-a născut, o aripă modernă care găzduiește portrete, busturi și scene din piesele sale, toate purtând tenta celor mai noi tehnici, alături de manuscrise și exemplare din opera dramaturgului. Pe un ecran generos erau proiectate scene din spectacolele care au loc, cel puţin unul în fiecare zi, pe una dintre scenele teatrale ale lumii. O intrare triumfală într-un univers magnific, deocamdată imposibil de descifrat în totalitate de către contemporanii. Cei care deservesc amplasamentul sunt absolut impecabili din toate punctele de vedere.
Din salonul modern am pășit în grădina casei unde a copilărit Will. O grădină de vis, cu flori și arbuști din specii diferite, fiecare având inscripţionată denumirea în engleză și latină. Am intrat apoi în casa în care a văzut lumina zilei viitorul zeu al literaturii universale. O tindă scundă, pavată cu lespezi de piatră, mobilată modest. Apoi o încăpere unde întreaga familie lua masa. În capul mesei sta tatăl John Shakespeare, un om descurcăreţ pentru vremurile acelea tulburi. Erau vremuri grele, mai ales din cauza ciumei care bântuia prin satele și orașele Angliei. Numai în Stratford cronicile menţionează peste 1.500 de morţi din cauza flagelului ce nu avea leac la vremea respectivă. Era o adevărată minune ca un nou născut să supravieţuiască în acele condiţii.
Tot la parterul imobilului se afla atelierul și magazinul lui John, confecţionerul de mănuși. Nu toată lumea putea să practice acest meșteșug aducător de venituri bunicele. În acea perioadă regele tocmai dăduse o lege prin care permitea ca la 1.500 de locuitori să fie câte un confecţioner de mănuși. Era înghesuială mare la obţinerea postului. Am întrebat-o pe doamna care gestiona încăperea cum se explică propășirea fabricanţilor de mănuși, într-o ţară unde temperaturile rareori coboară sub zero grade. Nu frigul iernii era reţeta succesului, ci teama de transmitere a ciumei, muncile câmpului, grădinăritul, călăritul și îngrijirea cailor. Oamenii de la curtea regelui nu erau proști, dimpotrivă, îl îndemnau pe suveran să emită legi cu acoperire în practica de zi cu zi, inclusiv cea referitoare la purtarea mănușilor de către supuși.
Una dintre ferestrele atelierului dădea direct în stradă. Dacă în atelier nu se găsea perechea de mănuși solicitată de client, John îi punea palma pe o bucată de piele și trasa cu săpun dimensiunile acesteia. Clientul era poftit să bea ceva la cârciuma de peste drum, timp în care mănușile erau croite și cusute. Nimeni nu pleca nemulţumit de la geamul iscusitului John. Atât de dibaci era tatăl lui Will în confecţionarea mănușilor, încât vestea i-a mers în afara localităţii, mulţi clienţi venind special pentru a cumpăra mănușile acestuia. Așa se explică faptul că bătrânul John a agonisit o avere frumușică, putând să-l trimită pe Will la studii în Londra.
Am urcat la etaj, unde era dormitorul familiei. Un pat scund, în care dormeau părinţii. Sub el, un fel de pătuţ foarte ingenios, rabatabil, care putea fi perfect camuflat pe timpul zilei. Patru scânduri ce avea în loc de saltea câteva frânghii din cânepă dispuse de-a lungul și de latul. Alături, un lemn cu care se „acordau” frânghiile, astfel ca tot timpul acestea să stea întinse perfect. Se credea că numai așa copilul va crește sănătos, fără să aibă probleme cu coloana vertebrală. Orașul Stratford a dat britanicilor o expresie despre care afli numai dacă treci pragul casei în care s-a născut și a trait o vreme Shakespeare. Sleep tight!, este versiunea consacrată în Anglia pentru cunoscuta Somn ușor! Așa îi spunea mama, în fiecare seară micului Will, dintr-un motiv cât se poate de practic pe care îl putem pricepe după ce privim camera: frânghiile patului care țineau loc de arcuri, trebuiau legate strâns pentru ca pruncul să fie în siguranță și să aibă somnul liniștit.
Copilul dormea cu părinţii (dacă între timp nu se năștea altul) până ce împlinea vârsta de cinci ani, după care era mutat într-o cameră cu ceilalţi fraţi și surori. Până la acea vârstă toţi copiii purtau rochiţe. Era o tactică de înșelare a unor spirite care bântuiau locurile respective și răpeau băieţii care nu se mai întorceau niciodată acasă. Mi l-am închipuit pe micuţul Shakespeare îmbrăcat în rochiţă, cu părul numai bucle, jucându-se în minunata grădină a lui John, prosperul negustor de mănuși.
***
Prin preajma casei mișună o groază de lume. În momentul vizitei mele cei mai mulți mi s-au părut a fi asiatici. Ca la fiecare obiectiv important din Marea Britanie, și aici casa era fotografiată în fiecare secundă. Am privit furnicarul acela de oameni care se întețea continuu, întrebându-mă ce-i determină să se ducă în pelerinaj acolo unde s-a născut și a fost înmormântat unul dintre titanii literaturii universal.
Sunt convins că o bună parte din turiști includ localitatea în itinerar atunci când aleg să viziteze celebrul oraș universitar Oxford și castelul Warwick aflate prin apropiere. Dar există destui oameni care aleg orașul Stratford ca destinație principală, din dorința de a înțelege cum a fost posibilă apariția pe aceste meleaguri a unui geniu.
Admirabila femeie care s-a ocupat de grupul nostru ne-a spus că pelerinajul la Stratford a început să se contureze cam după anul 1800. La început veneau să vadă casa unde s-a născut scriitorul în jur de 700 de turiști pe an. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea s-a ajuns la 2.500, dar odată cu receptarea universală a operei și intrarea ei în conștiința a tot mai mulți oameni, fenomenul a continuat să capete amploare. Astfel că documentele consemnează în 1900 prezența a 30.000 de vizitatori pe Henley Street, pentru ca în 1950 să se poată vorbi despre un adevărat fenomen cultural din moment ce 150.000 de persoane au venit să salute și să cinstească memoria lui Shakespeare. Astăzi, anual, aproape un milion de oameni vin la Stratford, casa unde s-a născut dramaturgul cel mai jucat din lume devenind unul dintre cele mai vizitate obiective turistice culturale din Marea Britanie.
Am fost în destule locuri pe care am dorit să le văd. Foarte rar mi s-a întâmplat să trăiesc momentul întâlnirii cu acele locuri așa cum am păţit când am intrat în biserica Sfânta Treime din Stratford. Am văzut de departe turnul ascuns parcă între copacii uriași din superbul parc care o înconjoară. Știam că aici a fost botezat micuţul Will, că aici s-a cununat, la 18 ani, cu Anne Hathway, aici și-a înmormântat fiul și și-a cununat fiicele, și că aici, în altar, unul lângă celălalt, se află pentru eternitate mormintele celor doi soţi.
Cu toate acestea, emoţiile m-au copleșit pur și simplu. Poate că lacrimile pe care nu mi le-am putut stăpâni se datorează și muzicii produsă de orga bisericii, admirabil mânuită de un tânăr instrumentist. M-am apropiat de mormintele celor doi și zău că nu îmi venea să cred că am reușit, totuși, să îndeplinesc unul dintre visele mele. În fața altarului, lângă mormintele celor doi soți sunt așezate altele, cam înghesuite. Nu știu de ce mi-a trecut prin minte că locul respectiv din biserică seamănă foarte mult cu o scenă pe care Shakespeare își poate regiza și juca piesele până la sfârșitul lumii. Că doar el spunea că lumea este o scenă pe care muritorii interpretează un rol. Mai scurt sau mai lung, după caz.
Am ieșit din biserică în timp ce ploaia de primăvară s-a pornit fără să-și anunţe venirea. O ploaie fără început sau sfârșit, o ploaie eternă, tipic englezească, dar care nu m-a deranjat cu nimic. Cred că nici nu avea cum să o facă în acele momente.
Grigore Ciascai
