Dumitru Sinu (Nea Mitică) îşi continuă povestea în sala de recepţie a hotelului său din centrul oraşului Phoenix. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.

Între legionari şi nazişti 

Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.„În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.

De la Panciova, grupul lui a fost mutat la Kovacica, o localitate aparţinând tot  Banatului de Sud, Voivodina, (Serbia), şi mai departe, la minele de cărbuni de la Banovici, în nord-estul provinciei Bosnia-Herţegovina. La Banovici au rămas câteva luni. Nea Mitică a lucrat la cantina lagărului. Perioada petrecută la Banovici a fost marcată de multe evenimente care au afectat viaţa refugiaţilor. Dacă la început atmosfera părea primitoare, treptat lucrurile s-au înrăutăţit, nemulţumirile în rândul lagăriştilor generând conflicte cu autorităţile iugoslave. Unii au încercat să fugă şi-au reuşit. Alţii, au fost prinşi şi executaţi în faţa celorlalţi pentru a servi drept pildă. Şi prizonieri de război nemţi erau în acest lagăr. După ce aceştia au fost eliberaţi şi trimişi în Germania, lagăriştii au fost mutaţi în barăcile făcute de nemţi.

De la Banovici, la un moment dat au fost ridicai şi duşi din nou în cealaltă parte a Iugoslaviei, în Voivodina, la Zrenianin.

De la Zrenianin la Trieste

Zrenianin era o localitate situată mai la nord de Panciova, aproape de frontiera cu România. Aici a început trierea refugiaţilor: pe cei mai mulţi dintre ei, sârbii îi expediau acasă, şi doar pe unii, probabil ca aşa veneau directivele de sus, îi  trimiteau spre apus… „Venea un sârb şchiop şi se uita cu lampa la noi – îşi aminteşte Dumitru Sinu -. Aproape pe toţi i-a trimis în ţările lor. Făcuse el, însă, după socotelile lui sau după ordinele primite de la superiori, un grup ce urma să meargă spre apus. Norocul mi-a surâs, pentru că şi eu făceam parte din acel grup”. Şi astfel, împreună cu alţi confraţi de-ai lui, nea Mitică ajunge aproape de oraşul italian Trieste, situat la graniţa cu Slovenia. Aici, lângă localitatea Mala Bukovica, era o fabrică de cărămidă, unde refugiaţii urmau să lucreze. Fabrica era amplasată la aproximativ 30 de km de Trieste. Au stat cu toţii acolo câteva zile, până când, într-una din zile, un lucrător de la fabrică, şeful lor,  a venit şi le-a spus: „Daţi nişte bani şi eu vă duc pe frontieră!” Aşa au reuşit să scape şi au ajuns la Trieste. Italienii i-au primit civilizat, şi aici, pentru prima dată de când părăsise România, nea Mitică a auzit un salut omenesc, Bun venit!

„Pentru prietenul tău, pianistul!” – când o poartă deschide altă poartă

Italienii le-au făcut acte de identitate. De la Trieste nea Mitică a plecat pe jos, în căutare de lucru, până într-un sat numit Santa Croce. La poarta unei case a zărit cărămizi, pietre şi tot felul de materiale de construcţie. Ce-a gândit ? „Omul acesta precis are nevoie de cineva să le ducă de aici, sus”. A bătut la poartă şi l-a întrebat în italiană dacă are ceva de lucru. Proprietarul, un om cumsecade, s-a interesat ce limbi vorbeşte nea Mitică, bucurându-se când acesta i-a răspuns, că se descurcă bine în franceză. S-au înţeles imediat, pentru că amândoi proprietarii, soţ şi soţie, medici de profesie, erau elveţieni de origine franceză. I-au dat de lucru pentru următoarele luni.

În acest timp, nea Mitică ţinea legătura cu prietenii români cu care se cunoscuse în lagărele sârbeşti. Le scria fiecăruia, pe unde se aflau, încercând să alunge starea de singurătate şi izolare, care era evidentă. Unii, invidioşi, începuseră să-l vorbească de rău, pentru că nu-şi explicau de unde are el bani de timbre, ba mai mult, îl bănuiau de colaboraţionism cu comuniştii italieni. Circa 30% din italieni, la vremea aceea, erau comunişti. La Trieste se desfăşurau multe mitinguri de-ale lor, la care lua cuvântul, Toleatti, înflăcăratul conducător comunist. Italienii aveau o vorbă: „O poartă deschide altă poartă”. Se poate ca prietenii lui să-l fi bănuit tocmai pornind de la această butadă foarte cunoscută şi uzitată de italieni. Acesta a fost momentul în care nea Mitică a vrut să le demonstreze cu ce se ocupă şi l-a invitat pe unul dintre ei la familia la care lucra.

13 kilometri l-a dus pe jos pe Anton Ştefănescu, când acesta a răspuns invitaţiei sale. Era profesor de pian, băiat de treabă, de altfel. Când a intrat în casă, Ştefănescu a observat imediat un pian, aşezat cuminte în colţul camerei de zi… L-a întrebat pe proprietar dacă poate să cânte puţin, şi primind încuviinţarea acestuia s-a aşezat în faţa pianului, plimbându-şi apoi armonios, degetele pe clape. După primele acorduri s-a făcut linişte în casă. Elveţianul şi soţia sa au fost atât de plăcut impresionaţi de talentul şi priceperea pianistului, încât, ceva mai târziu, au strecurat în mâna lui Mitică Sinu un plic, cu menţiunea: „pentru prietenul tău, pianistul”. Când i l-a înmânat, Nea Mitică, mai în glumă, mai în serios, i-a spus : „Eu am lucrat două săptămâni la cărat piatră şi cărămizi, muncă grea, nu glumă şi, uite, cât mi-a dat…iar ţie ţi-a dat atâţia bani pentru o oră de cântat…” Atunci, zâmbindu-i complice, Ştefănescu, ca o subtilă formă de argumentare, i-a spus povestea unui pictor, pe care-l întrebase un admirator al tablourilor sale: „Cât timp ai lucrat la acest tablou?” „Trei ore”, răspunsese pictorul. „Şi pentru trei ore îmi ceri atât de mult?” – se mirase contrariat, potenţialul cumparător. „Da, am lucrat trei ore şi viaţa mea toată”, venise răpunsul pictorului… Adevărata artă, aceea în care artistul îşi pune tot sufletul, are întotdeauna o valoare incomensurabilă…

Cinecitta – Torino – Paris

Din Trieste, grupul lui nea Mitică a fost transferat la Cinecitta, unde au stat două luni, timp în care nea Mitică a lucrat la un grădinar. Au trimis apoi un lot şi în vest, ca să închidă gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis în Bulgaria; s-a dat drept francez şi l-au trimis la Paris. El era român sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia să scrie unde vor să plece. Fiecare îşi declara opţiunea pentru câte o ţară. Nea Mitică s-a înscris pentru Australia. Când se apropia plecarea trenului din Torino, s-a răzgândit, a rupt biletul de vapor de la Napoli spre Australia şi a luat trenul spre Franţa. Ajuns în Franţa, l-au dus în închisoare, unde a stat o zi. Încă de pe timpul lui Napoleon, francezii aveau o lege: cine trece frontiera clandestin în Franţa, trebuie să stea cel puţin o noapte în puşcărie. Începuse războiul în Coreea. Erau mulţi comunişti în Franţa. De fapt s-a hotărât pentru Paris pentru că acolo erau toţi prietenii lui. Dar mai târziu, canadienii i-au acordat viză şi va ajunge la Montreal.

Viză de studii

Te puteai înscrie, îmi spune nea Mitică, pentru orice ţară, în afară de Statele Unite, pentru că acolo nu mai erau locuri, emigraseră vreo 48.000 de evrei. Aşa că refugiaţii care ajunseseră în Italia, au plecat în ţări ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelandă, Franţa etc. Francezii condiţionau viza, de înscrierea pentru studii: „Dacă vii la studii, îţi dăm viză”, era sloganul pe care-l auzeai dacă optai pentru Franţa. Unii, mai inventivi, îşi fabricaseră acte false, folosindu-se de ştampile confecţionate din cartofi şi cerneală şi reuşiseră să plece unde voiau. A fost un inginer, Cernea, îşi aminteşte nea Mitică, venit de la Stalingrad, tot în acest mod, cu ştampila falsă. Că aşa le era vorba: „Când diavolul este în spate, trebuie să faci orice ca să reuşeşti”; probabil inspiraţi de proverbul românesc: „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea”. La un moment dat, nea Mitică se opreşte din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Rămâne doar nostalgia vremurilor stinse… I-a fost greu, i-a fost uşor? Îmi dau seama că dincolo de această întrebare există certitudinea că în faţa mea se află un om curajos, brav, stăpân pe sine, care a răzbit şi a depăşit cu fruntea sus obstacolele ce i s-au ridicat în cale. Îl privesc cu admiraţie şi mă gândesc deja la următoarea întâlnire, când îmi va împărtăşi alte şi alte amintiri, de demult…

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona