Între 1947 și 1993, în Italia au fost asasinați 9 judecători, 4 procurori, 32 de polițiști și carabinieri, un primar și un general (Dalla Chiesa) care îndeplinea funcția de prefect al Palermo-ului. Pe lângă zeci de civili care se aflau prin preajmă și au căzut, de asemeni, victime bombelor sau gloanțelor rătăcite.
Nouă judecători aruncați în aer sau sfârtecați de rafale, patru procurori cu aceeași soartă. Abia asta aș numi “acte de intimidare și hărțuire” la adresa “unor persoane care lucrează în instituții judiciare”. Aș spune că astea chiar sunt “presiuni asupra sistemului judiciar”.
N-aș găsi cuvinte mai potrivite pentru acele întâmplări decât “amenințări cu un caracter personal împotriva judecătorilor și familiilor acestora”. Emanuela Setti Carraro, soția lui Dalla Chiesa, și Stefano, fiul judecătorului Antonino Saetta, sunt doar doi membri ai familiilor în cazul cărora amenințările au fost duse până la capăt, murind în același timp cu principalele ținte ale mafiei .Astea sunt amenințări, intimidări, agresiuni la adresa unui întreg sistem de justiție aflat în luptă deschisă cu sistemul paralel al mafiei.
Poate că judecătorii, procurorii și polițiștii italieni au tremurat, au plâns, s-au temut. Sistemul în sine, însă, nu s-a lăsat intimidat, iar procesele anti-mafia au continuat. Au fost condamnați capi ai familiilor mafiote, politicieni, polițiști sau judecători corupți. Judecătorii Falcone și Borsellino, asasinați în 1992, la distanță de doar două luni unul de celeălalt, sunt considerați eroi naționali ai Italiei.
Noi, românii, suntem norocoși. Nu doar că mafia noastră – deși s-a strecurat până în biroul (sau, poate, seara, chiar sub) celui mai puternic om în stat – nu are aplecări violente, dar ar fi și foarte riscant să se manifeste sângeros, pentru că imediat i-ar da Comsia Europeană cu poșetuța în cap, întru apărarea Justiției.
Judecătorii și procurorii italieni anti-mafia primiseră, înainte de a fi asasinați, multiple semnale, avertismente și amenințări. Cei mai mulți dintre ei au primit gărzi de corp înarmate, mașini blindate și și-au văzut mai departe de anchete, arestând și condamnând mafioți. Până la moarte. Poate de aceea și sunt considerați eroi naționali în Italia.
La noi, câțiva judecători și procurori care nici măcar nu mai profesează, fiind frecători de mentă prin diverse organisme para-judiciare, sau oameni care oricum n-au profesat cu adevărat niciodată, dar s-au trezit politic judecători în Curtea Constituțională, au cerut protecția și intervenția Comisiei Europene, spunând că s-au simțit amenințați, intimidați sau hărțuiți după ce o parte a presei a făcut mișto de pozele lor pițiponcești de pe Facebook sau a început să le cerceteze mai temeinic trecutul profesional.
Judecătorii și procurorii români care se ocupă, în principal, cu condamnarea exemplară a babelor care fură câte o găină sau a celor care au rupt niște surcele dintr-o pădure, au permis de port-armă și umblă înarmați, pentru că viața lor e în pericol. Dar nici măcar gloanțele din încărcător nu-i pot pune la adăpost de groaza ce li se strecoară în suflete atunci când tăbară presa asupra lor. De aceea a fost nevoie ca în raportul publicat pe 30 ianuarie, Comisia Eurpeană să spună că se impune o analizare a regulilor privitoare la libertatea presei, astfel încât aceasta să nu mai amenințe instituțiile statului.
De fapt, în varianta românească a raportului, CE este foarte clară în materie de recomandări: “revizuirea standardelor existente pentru a se garanta existența unor mijloace de informare în masă libere și pluraliste, asigurându-se, totodată, măsuri reparatorii eficiente împotriva încălcării drepturilor fundamentale ale omului și împotriva exercitării de presiuni nejustificate și a recurgerii la acte de intimidare de către mijloacele de informare în masă asupra sistemului judiciar și a instituțiilor implicate în combaterea corupției”.
Mai mult, aceeași Comisie Europeană care ignoră că în România există legi prin care orice ziarist care a mințit sau înșelat opinia publică poate fi tras la răspundere, mai recomandă ca deciziile justiție să nu mai fie “criticate”. Unde? În țara care, la finalul anului trecut adunase 46 de cazuri de încălcări ale dreptului la un proces echitabil. 46 de cazuri care, dacă nu ar fi fost criticate și contestate la CEDO, ar fi rămas, așa cum își dorește CE, mostre de înțelepciune și triumf al democrației.
Nu știu unde ar fi fost Italia dacă judecătorii și procurorii săi ar fi renunțat la prima amenințare sau, mai îndreptățit, după prima bombă plasată cu succes. Probabil că ar fi fost undeva în afara Europei, în rând cu state precum Muntenegru, guvernate de interesele contrabandiștilor și traficanților.
Știu însă, unde se află România astăzi, cu judecători și procurori care pișă ochii la fiecare mișto pe twitter, la fiecare glumă mai amplă făcută pe Facebook și care, dacă-i ameninți cu 30-40.000 de euro îți dau imediat sentință favorabaliă: într-o mare groapă morală. N-o fi Italia un model în multe domenii, dar, măcar, justiția lor a furnizat, în ultimele zeci de ani, eroi. A noastră furnizează, în mare parte, lași, slugi și papițoi.
Patrick André de Hillerin
