Un covor de frunze arămii foşneşte sub paşii noştri întomnaţi. Ne bucură mereu toamna, ca un timp al unei delicate melancolii, dar şi ca timp al rodului. Suntem în toamna anului 2014. Ultima piruetă, un roman de o delicată vibraţie epico-lirică, purtând semnătura scriitoarei Vavila Popovici, a trezit în fiinţa mea dorinţa de a purta un dialog cu autoarea acestei cărţii. Mai întâi a fost frumuseţea acestui titlu, ludic şi grav totodată. Lumea spectacolului şi ideea lumii ca dans m-au atras mereu, cu o forţă căreia nu am ştiut cum să îi rezist. Asociam această lume cu cea sugerată de un alt titlu, de poem de astă dată, care m-a emoţionat: Piticul din cafea. În plus, încă de acum doi ani, pe adresa redacţiei revistei romaşcane Melidonium poposeau mailuri cu texte purtând semnătura scriitoarei care ne trimitea gânduri, pagini şi articole de departe, din Statele Unite, unde locuieşte acum. Încet, timpul a statornicit o fructuoasă şi benefică colaboratore cu revista din vechiul târg medieval al Moldovei. Citindu-i cu atenţie eseurile, am remarcat o constantă umanistă şi clasică în tot ceea ce primeam la redacţie. Scriitoarea are o încredere nezdruncinată în tot ceea ce durează, în efortul omului ca fiinţă creatoare, ordonatoare. Actul cultural reprezintă pentru acest scriitor o formă de rostuire a individului, dar şi a unui neam. Scrierile sale propun cititorului un univers special şi spontaneitatea creatoare ce poartă amprenta specifică celor care au scris în exil.
Emilia Ţuţuianu: M-a fascinat titlul uneia dintre cărţile dumneavoastră. Bănuiesc că intuiţi care este aceasta. Am pătruns în lumea pe care cartea mi-a adus-o aproape ca într-un univers imponderabil. Am o mare nedumerire: lumea epico-literară a scriitoarei Vavila Popovici a fost determinată de ambianţa morală şi literară în care a trăit şi trăieşte, sau este rezultatul spontan al imaginaţiei? Scriitorii pendulează mereu între realitate şi imaginar, între Realia şi transfigurarea acesteia în litera stacojie. Pentru dumneavoastră cum este această relaţie dintre lumea adevărată şi universul literar pe care, cu generozitate şi bucurie, îl oferiţi cititorilor?
Vavila Popovici: În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru prietenia şi încrederea pe care mi-aţi acordat-o atunci când aţi propus ideea acestui interviu. Sunt sigură că vă referiţi la romanul Ultima piruetă care a apărut în 2003. Cred că lumea nu se trezise încă din coşmarul trăit după 1989, ororile acelui timp din vremea ocupaţiei bolşevice fiind încă ascunse cu teamă şi grijă, aş putea spune. Eu purtam în suflet amintirile, mărturisirile oamenilor apropiaţi, trăirile lor. „Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental”, spunea Dumitru Stăniloae. Prea mult timp tăcerea acoperise trecutul ţării, adevărata ei istorie, aşa încât m-am hotărât să scriu. Nu voi spune cât de apropiaţi mi-au fost acei oameni, nu acest lucru contează, deşi multe întrebări de acest gen au apărut la lansarea cărţii. Pentru mine era important a scoate la lumină întâmplările, pentru a trezi conştiinţe. Este microromanul unei vieţi, al luptei pentru supravieţuire. A punctat bine scriitorul Ion Georgescu în cronica sa: „Marile situaţii existenţiale, la scara vieţii unei femei, Laura, protagonista cărţii, sunt dezvoltate într-o linie epică ce ridică puncte dure de reflecţie asupra a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim când fundamentul trăirii este dragostea”. Despre viaţa femeii în trecutul nostru nu prea îndepărtat am scris şi în cărţile: Mai sunt bărbaţi buni, Cartea mamei. Am scris cu credinţa că cititorul, la sfârşitul cărţii, îşi va pune întrebarea: De ce s-au întâmplat toate acestea? Din vina cui? Şi cum va trebui să acţionăm pentru a nu mai exista atâta suferinţă?
Emilia Ţuţuianu: Prin urmare, cartea este o lume adevărată, sau aşa ar trebui să deducem, asemănarea universului creat cu realitatea fiind foarte mare. O copie, cel puţin, a acesteia, prin mimesis, oricum, mult mai filosofică decât istoria, dar nu mai tragică decât aceasta…
Vavila Popovici: Este o rememorare a unui timp, dublată de introspecţie şi analiză (aceasta din urmă lăsată mai mult în seama cititorului), fiindcă suferinţa lasă urme în sufletul oamenilor, a femeii în special. Şi mai cred că puritatea e o virtute care poate fi recucerită şi din acest motiv am „ dezbrăcat” sufletul unei femei. Pentru fiecare roman am avut un proiect, uneori nu ştiam prea bine unde mă voi opri cu construcţia, cum voi sfârşi, fiindcă în afara proiectului, în timpul construcţiei – cum îmi place să spun – lucra imaginaţia împreună cu „cărămizile” (faptele) cunoscute, deci construiam cu amintiri, dar şi cu imaginaţia pe care unii o consideră „putere a sufletului”. Am construit clepsidric vieţile în cele câteva romane, adică le-am lăsat să curgă din perioada copilăriei şi, de multe ori, ajungând către sfârşitul vieţii. Aş mai putea spune că se întâmplă, atunci când scrii amintindu-ţi, să apară un gând al contrazicerii, al luptei, o competiţie între amintirea ca vis şi raţiunea ca realitate, ca un posibil echilibru, dacă vreţi, între cele două forţe ale sufletului creator. Poate aici intervine gândul moralizator al scriitorului. Totuşi, o analiză a vieţii nu poate fi decât justiţiară. Alteori, în jurnale de exemplu, am plecat de la prezent şi m-am raportat la trecut, la amintire.
Emilia Ţuţuianu: Există întotdeauna o întemeiere morală în romanele dumneavoastră, un gând superior care încheagă imaginile, visul şi faptele trăite?
Vavila Popovici: Nu pot spune că am trăit într-o ambianţă specială, morală. Mereu m-am acomodat vremurilor şi oamenilor, pentru a nu-i incomoda, dar în sinea mea a lucrat spiritul de observaţie, logica unor acţiuni; „cântarul” cât şi visele. Mi-am imaginat vieţi care pot fi corectate, salvate, cu speranţa în bine. Romanele mele, ca de altfel ale multor scriitori, conţin adevăr şi ficţiune, în proporţii diferite. Cert este că au la bază un crez. Construcţia vieţii trebuie să se ridice pe o fundaţie solidă. Unii însă ignoră rolul fundaţiei, construcţiile se ridică, dar se prăbuşesc… Vrei, nu vrei, acel crez apare. Nu te poţi ascunde nici de tine, nici de ceilalţi.
Emilia Țuțuianu: A fost greu drumul parcurs de dumneavoastră? Orice fiinţă umană are nevoie, în decursul vieţii sale, de mituri explicative pentru a se putea înţelege pe sine şi raporturile sale cu lumea. Aţi crezut în Dumnezeu …în destin?
Vavila Popovici: Am crezut întotdeauna că deasupra noastră este Creatorul care veghează şi de care nu trebuie să uităm în nici un moment al acţiunilor noastre; o conştiinţă supremă, de la care a pornit totul, o „sămânţă” care rodeşte continuu în timp şi spaţiu. Totodată mi-am format o idee despre destin, definit în dicţionar ca soartă, viitor, pe care nu am abandonat-o: ne naştem pentru a călători pe un drum, funcţie de înzestrările cu care suntem creaţi. Acea călătorie este viaţa noastră, de care trebuie să avem grijă pentru a putea ajunge la sfârşitul ei. Căile sunt alese de noi şi suntem ajutaţi, ori împiedicaţi de cei din jur. Este atât de importantă alegerea noastră personală şi ajutorul celor de lângă noi! Dacă nu putem avea libertatea alegerii din cauza piedicilor, frânelor care ni se pun, sigur că nu putem merge pe drumul dorit, nici nu putem atinge scopul conştientizat – de unii mai devreme, de alţii mai târziu, şi de alţii chiar niciodată. Avem fiecare o existenţă dată, un timp convenit „în secret” între Divinitatea cerului şi trupul pământului, care include timpul şi spaţiul în care construim destinul, adică viaţa noastră. O construim cu interiorul nostru sufletesc prin acţiunile noastre, cu ordinea bunului simţ şi a celei impuse de societatea în care trăim. Când greşim, suntem avertizaţi de conştiinţa noastră, fărâmă din Conştiinţa divină, ale cărei legi sunt de necontestat, precum şi de legile făcute de cei care conduc societatea, inspirate şi ele din Conştiinţa Divină, dar nu întotdeauna bine realizate. Libertatea umană există prin alegerea căilor de construire a vieţii, căi bune sau rele. Judecata minţii precum şi simţirile sufletului ne ajută în alegere. Abaterea de la calea bună are întotdeauna consecinţele ei negative. Fie că este determinată de individ, fie de societate.
Emilia Țuțuianu: Mi-a plăcut întotdeauna un gând al lui Aristotel din Poetica, cum că arta e tot istorie, e tot realitate, dar una net superioară celei din urmă, și mult mai filosofică, mai concentrată și prin urmare mai simbolică, făcând mai ușor accesibil sensul, ideea. Dumneavoastră, în ce relație vă plasați cu istoria ?
Vavila Popovici: Trecutul trebuie revăzut, reconsiderat şi reaşezat corect în filele istoriei. Istoria și literatura păstrează amintirile vieții, dar le abordează diferit și poate nu îndeajuns. Literatura, iată, vine în sprijinul istoriei. Sunt „zăcăminte de viaţă” cum le numeşte Nicolae Iorga şi ele trebuie să fie folosite de către istorici. Unele amănunte din cărțile mele scrise, cred că pot ajuta istoria. Credinţa, adânc înrădăcinată în sufletul românesc, asigură respectarea legilor morale, dă stabilitate atât individului cât şi societăţii. Am trăit într-un timp istoric al necredinței, un timp în care nu au contat legile morale. Existenţa Divinităţii ar fi trebuit mai mult intuită şi mai puţin explicată. Mulţi încercând să explice, s-au încurcat, s-au izbit de limitele cunoaşterii noastre sau ale înţelegerii şi nu au mai găsit-o. Cred că trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu este absent pentru simţurile noastre de care dispunem acum, dar este prezent, copleşeşte spiritul nostru, fiindcă îl putem gândi, îl putem intui, ne putem bucura de cele create și putem a urma căi bune în viață.
Emilia Țuțuianu: Vă mărturisesc că atunci când v-am văzut prima dată chipul am tresărit… Aveam în faţă un chip dăltuit de natură. Am intuit, am simţit că eleganţa şi sensibilitatea din spatele chipului nu puteau fi decât ale unei foste balerine. Nu ştiam nimic din trecutul dumneavoastră, dar prin prisma experienţei şi a profesiei mele v-am ghicit destinul ,,frânt”. Exprimarea nonverbală a eleganţei, a emoţiilor, a gândurilor, a frământărilor omeneşti prin limbajul trupului este posibilă doar anumitor oameni. Baletul este în foarte strânsă legătură cu termenul de catharsis şi puţini oameni pot să îl atingă. Am observat că există în scrierile dumneavoastră o lume nouă şi un om nou, devenit ideal. Cât de mult v-a ajutat baletul să ajungeţi la această formă de percepţie? Cu siguranţă, în momente dificile din viaţa noastră realizăm că destinul fiecăruia dintre noi nu poate fi… negociat. A existat un astfel de moment în viaţa dumneavoastră?
Vavila Popovici: Aveţi dreptate în aprecierea dansului ca o artă nonverbală prin care exteriorizezi emoţiile cu ajutorul trupului pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu. Dansând, încerci zborul. Desprinderea de pământ pentru câteva clipe te face să simţi corpul uşor, flexibil, învingi gravitaţia. Senzaţia de zbor este extraordinară! Spunea cineva: „în dans ai clipe când graniţa fiinţei tale nu mai este atât de clară; te topeşti şi te contopeşti cu Cosmosul”. Baletul este o artă şi de efectul artei asupra individului s-au ocupat filozofi, scriitori. Aristotel, care a fost interesat și de artă și de funcția ei filosofică, de termenii de mimesis şi catharsis, ajunsese la concluzia că arta are efect purificator, adică are puterea de a anula suferinţe, preocupări meschine și egoiste, şi de a-l face pe om să trăiască în lumea ficţiunii: „a-l elibera de pasiunile josnice”. Schiller a explicat în modul său: „Frumosul mediază între sensibil şi raţional, înalţă, eliberează”. Nietzsche nu credea decât într–un zeu care ştie să danseze. De ce? „Pentru că dansul are multiplă încărcătură, el e nu doar un simbol, ci este viaţă, devenire, muzică”. Se spune că grecii înţelegeau bine relaţia între minte, corp şi suflet şi considerau că arta poate fi plăcută lui Dumnezeu, dar că poate fi şi instrument al Diavolului. Aveau dreptate, fiindcă există, în special în zilele noastre, o deviere a adevăratului scop al artei, a frumuseţii ei. Benedetto Croce considera că arta este o activitate prin acea forţă a pasiunii care alungă pasivitatea. În fine, eu cred că dansatorul este cel mai altruist om al artei, fiindcă lucrează cu trupul până la extenuare, pentru a-l bucura şi a-l elibera pe spectator, a-l înălţa spiritual. Poate de aceea, de câte ori am comentat un spectacol de balet, am spus că senzaţia, la terminarea unui spectacol de balet, este aceea de plutire, de a te simţi mai uşor, mai bun. Sigur că aceleași afirmații pot fi valabile şi pentru celelalte arte.
Emilia Țuțuianu: Prin urmare, ați dansat și dumneavoastră, asemenea zeilor…
Vavila Popovici: Da, dansul a fost visul meu de adolescentă. Să fi fost o nebunie? De multe ori mă visam dansând în aer… Se spune că în viaţă trebuie să fii tenace, să insişti, dar şi insistenţa are motivaţiile şi limitele ei. Trebuia să văd realitatea, societatea în care eram obligată să trăiesc şi să supravieţuiesc împreună cu părinţii mei. Răspunderea era cu atât mai mare, cu cât am fost singură la părinţi şi i-am văzut într-un moment când viaţa lor se schimbase din cauza regimului. Am avut o copilărie şi o parte a adolescenţei nespus de frumoasă, în care s-au născut visele! La început nu cunoşteam greutăţile vieţii fiindcă eram obişnuită cu traiul lor fericit, iar când viaţa s-a schimbat, m-au ferit de traume (nu ştiu cât de bine au făcut), mi-am dat însă seama singură, mai târziu. Din averea pe care mi-o pregătiseră nu s-a ales nimic, şi pentru a putea pleca la examenul de admitere, a trebuit să facă nişte vânzări de obiecte. Respinsă la examenul de admitere, în acel an 1952, am încercat realizarea visului, ca fiind singura cale posibilă de a merge „mai departe”. Nu, nu cred că a fost destinul, a fost conjunctura politică a ţării noastre, când certificatul de nobleţe era „originea sănătoasă”, când pilele şi relaţiile începuseră să aibă preţ şi au putut să schimbe aşa zisele „destine” ale multora. Unii s-au descurcat găsind câte o cale a compromisului. Cerând acceptul părinţilor, m-am prezentat la concursul Operei pentru dansatori. Am fost cea mai tânără concurentă şi mi s-a propus o şcolarizare, pentru pregătirea de intrare în corpul de balet al Operei. Trebuia să-mi perfecţionez tehnica dansului. Faptul că nu am obţinut acel certificat de sănătate necesar şcolarizării, din cauza inimii, m-a trezit şi mai mult din visul meu pentru cariera pe care o visam. Schimbând auto-biografia, am putut intra la Institutul Politehnic din Iaşi. În acest oraș m-am căsătorit şi am terminat Institutul Politehnic din Galaţi. Şi să vă răspund la ultima întrebare din acest mănunchi de întrebări. Mărturisesc că a existat un moment tragic în viaţa mea, când am crezut că a fost o lovitură a sorţii, la pierderea prietenului de viaţă. Atunci am întrebat cerul: „De ce, Doamne”? Ca să ajung la concluzia că în drumul vieţii noastre s-au pus bariere voite. Poate greşesc, nu pot fi o Vitoria Lipan pentru a descoperi adevărul. Dumnezeu ştie! Fiecare îşi fundamentează viaţa prin justificări. Pentru unii, care nu au trăit sau nu au înţeles acele vremi, sigur că justificările pot părea simple fantezii. Sunt scrise în volumul memorialistic „Preaplinul Tăcerilor – Viața în comunism”.
Emilia Țuțuianu: Ce model din lumea artei, a baletului v-a fascinat?
Vavila Popovici: În copilărie, decupam fotografii ale balerinelor din revistele părinţilor. Îmi făcusem un album cu dansatorii vremurilor de atunci. Îmi amintesc de Isadora Duncan care arăta ca o regină în fotografii. Mă impresionase tragica ei viaţă. Reţinusem că fusese căsătorită cu poetul rus Esenin. Chiar dacă legătura lor nu a fost de durată, îmi închipuiam momentele înălţătoare pe care, probabil, le încercaseră amândoi, cuplul balerină – poet. Ginger Rogers, o actriţă şi dansatoare, cu partenerul ei de dans Fred Astaire. Apoi am început să dansez, am urmat paralel cu liceul teoretic, Conservatorul maghiar din Tg. Mureş, clasele Pian şi Balet. Mai târziu, în Iaşi fiind, m-am angajat la Teatrul Naţional ca dansatoare, din dorinţa de a dansa, dar şi pentru a mă putea întreţine, întrucât părinţii nu mă puteau ajuta. Bineînţeles că nu era dansul pe care-l visam, erau scene de dans din anumite piese.
Emilia Țuțuianu: Muzica și dansul sunt considerate arte sincretice, împreună cu poezia, în cazul poemului mitic, a textului ritualic. Ce relație aveați cu muzica în acea vreme?
Vavila Popovici: Iubeam muzica, iar dansul era geamănul muzicii. Citisem şi despre Ana Pavlova, aflasem despre viaţa ei, profesoara mea de dans fusese eleva Galinei Ulanova, supranumită „sufletul inefabil şi geniul baletului rus” de către compozitorul Prokofiev. Profesoara îmi povestise că părinţii Galinei, balerini fiind, nu au vrut ca fiica lor să îmbrăţişeze o astfel de carieră, ci să aibă o meserie din care să poată să-şi asigure existenţa. Urma cursurile de balet, dar nu-i plăcea baletul şi mai târziu s-a îndrăgostit de el şi a dobândit marele succes. Ce capricioasă este viaţa noastră prin simţirile ei! Îmi povestise cât de minunată era: frumoasă şi talentată. Mă rog, a fost un vis frumos, acela de a îmbrăţişa această artă. Dar, ca orice vis prea frumos, s-a terminat foarte repede. Am scris în Popasurile vieţii câte ceva despre visul meu de a deveni balerină.
Emilia Țuțuianu: Fiinţa umană, ipostaziată necurmat în acel eu personal care este ,,scena” pe care se desfăşoară viaţa fiecăruia dintre noi, destinul nostru oscilează permanent între propriile pulsiuni ce se vor satisfăcute imediat şi presiunile pe care lumea exterioară sau ordinea morală le exercită asupra lui. În jocul acesta de lumini și umbre, de forţe obscure, dionisiace, sau ordonatoare, apolinice, Eul îşi construieşte propria sa existenţă. Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, cum vă amintiţi casa în care aţi văzut lumina zilei, unde aţi făcut primii paşii, aţi ţesut primele vise şi dorinţe? Ce relație aveți cu acel grund al vieții dumneavoastră?
Vavila Popovici: Nu-mi amintesc de primii paşi făcuţi pe pământul dragii, dulcii noaste Bucovine. Doar din povestirile părinţilor. Primele mele imagini, amintiri sunt din Ardeal, din localitatea Câmpeni, unde a poposit familia mea. Acolo eram în mijlocul naturii, părinţii mă plimbau pe malul Arieşului, prin păduri, prin locurile din împrejurimi. Ceva mai târziu, au apărut primele vise, în oraşul Alba-Iulia, poate şi pentru că locuiam undeva la marginea oraşului, treceam zilnic prin Cetate să ajung la şcoală, umblam liberă pe coclauri după flori de câmp şi fluturi… Acolo am dansat pentru prima oară; la serbarea de sfârşit de an, învăţătoarea m-a îmbrăcat într-o rochie albastră, cu aripi, aveam rolul îngerului. Acolo am ieşit prima oară singură pe scenă şi am recitat o poezie. Mamele plângeau şi eu eram aşa de mică şi neştiutoare! Nu înţelegeam momentul istoric, nu ştiam de ce plâng mamele. Am explicat în cartea Popasurile vieţii. Şi mai târziu au apărut şi primele dorinţe, cele ale iubirii, în oraşul de peste Jiu, când acest sentiment fascinant, l-am exprimat în primele mele versuri. Acolo am dansat pe scenă, am început lecţiile de pian, am început să practic sportul. Acolo am legat prima mea prietenie cu o colegă minunată, cu care mai târziu, prin plecarea mea, am pierdut legătura. Ajungând în oraşul de pe Mureş, dorinţele mele deveniseră pasiuni: dansul şi muzica. Eram singura din clasa liceului teoretic care frecventam „Conservatorul maghiar”, devenit ulterior „Școala Populară de Artă”, în speranţa unei cariere artistice. N-a fost să fie!
Emilia Țuțuianu: Poezia dumneavoastră poartă amprenta trecutului şi alunecă în prezent, ca o lumină caldă, aducătoare de iubire. Aş putea spune, citindu-vă versurile, că sentimentul de dragoste a fost cel care v-a călăuzit peste tot în lume… Acest sentiment v-a ajutat să vă salvaţi când eraţi în România?
Vavila Popovici: Da, dragostea de cămin, de partenerul de viaţă, de copii, de profesie. La mine dragostea s-a încununat cu sentimentul datoriei. Eram conştiincioasă, munceam cu dăruire. Cred că am moştenit o parte din genele tatălui meu, care era punctual, corect, muncitor şi înzestrat cu anumite talente. Avea în plus o imaginaţie şi o răbdare de invidiat. Intuiam că dragostea este creatoare de frumos, că lipsa ei poate distruge frumuseţea vieţii, iar indiferenţa ne scoate din condiţia de om. Dar, aşa cum spunea şi Octavian Paler, „dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi, dorinţă, pasiune şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi puterea”. Nu ştiu cum ar fi viaţa fără dragoste. Nici nu vreau să mi-o imaginez, fiindcă ar fi fost ca un deşert lipsit de vegetaţie, adică de alte minunate virtuţi pe care le cheamă. Dragostea este călăuza vieţii noastre, este steaua nevăzută a inimii. Octavian Paler spunea că „o viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară”. În cartea de cugetări Fulguraţii am scris despre dragoste că este bunul cel mai de preţ al sufletului. Şi am mai scris că dintre toate mările pământului, Marea Dragostei are cea mai mare întindere şi adâncime.
Emilia Țuțuianu: Realizările profesionale din ţară au fost evidente şi totuşi v-aţi desprins de ţară şi… aţi plecat. Evenimente din ţară nu au cântărit în decizia dumneavoastră?
Vavila Popovici: Decizia mi-a aparţinut când am primit invitaţia copiilor. Am considerat că locul meu este lângă copii, făcând abstracţie de spaţiul îndrăgit până atunci şi de prietenii preţioşi pe care i-am avut și pe care, din fericire, îi mai am. Aveam o vârstă destul de înaintată, rămăsesem singură, pierdusem partenerul de viaţă şi la scurt timp şi părinţii. Am intuit că mult timp nu va fi bine în ţara mea, după cum se porniseră lucrurile, spre o viaţă abuziv de materialistă şi negustorească, în spre care au năvălit mulţi oameni fără valoare în funcţiile cheie din economie, politică şi nu numai. Dar nu acesta a fost motivul plecării mele, după cum v-am spus. Eram de acum pensionară, aveam o oarecare libertate. Când am ajuns aici, am regretat faptul că am o vârstă înaintată şi că nu am făcut acest pas mai devreme, să mă pot integra în ritmul vieţii de aici. Dar, poţi şti când trebuie făcut şi cât de bine este să ai o mare schimbare în viață?
Emilia Țuțuianu: La dumneavoastră credinţa izvorăşte din convingere, iar poezia izvorăşte din meditaţie. Cum și de ce ați ajuns la această viziune despre lume și despre artă?
Vavila Popovici: Meditaţia înseamnă a asculta cerul, Divinitatea. Aşa se spune. Este o practică ce duce la cunoaşterea de sine, elimină agitaţia minţii şi tensiunile interioare. În acea stare de meditaţie coboară inspiraţia – sunetul care „Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, după cum spunea Petre Ţuţea. Scriam din și pentru sufletul meu. Meditam câteva clipe și scriam. Poezia se scrie în tăcere şi în singurătate, ceea ce îngăduie meditaţia. Este, de altfel, primul pas, după care imaginezi un dialog, cu tine însuţi sau cu o fiinţă imaginară, fiindcă ai descoperit o stare de conflict în gândurile tale. Poezia izvorăşte din partea cea mai intimă a fiinţei noastre şi de cele mai multe ori se asemuieşte cu rugăciunea. Uneori vine ca un refren. Pentru că o consider regina scrierilor, am definit-o cândva: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmoră de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E pirueta Anei Pavlova”.
Emilia Țuțuianu: Credeți în prejudecata că există poezie și poezie feminină?
Vavila Popovici: Da! Există un filon de durere în sufletul fiecărei femei, poate mai puţin existent la bărbaţi. Ei scriu altfel poezia, sunt mai telurici, noi femeile – mai cosmice. Mircea Eliade în cartea Oceanografia scria: „Avem lângă noi oameni foarte deştepţi, foarte originali şi foarte erudiţi, cărora le lipseşte, totuşi, stilul, adică viaţa proprie, ierarhică, ritmică, a adevărurilor adunate. […] Dacă găsim adevăruri vii, vom găsi şi stilul vieţii adevărate, care e ritmică, armonică cosmicizată”. Cred că are mare dreptate! Când există „adevăruri vii”, trăite intens de femeie, ele definesc un stil, fermecătorul stil poetic. Mai rar un poet ca Lucian Blaga, în poezia căruia iubirea mistuitoare are o combustie cosmică și exemplific poezia „Noi și pământul”: „În zori când ziua va aprinde noaptea,/ când somnul nopții o să piară dus/ de-un vânt spre-apus/ în zori de zi aș vrea să fim și noi/ cenușă,/ noi și pământul”. Orice poet se mărturiseşte în scris cuiva, în tăcerea şi singurătatea pe care le caută şi le găseşte. Poate, citindu-i versurile, câte o fiinţă îşi alină tristeţea, dorul, fiindcă poezia relevă parfumul celor mai frumoase flori din gândul lui.
Emilia Țuțuianu: Viziunea dumneavoastră despre poezie ne mărturiseşte nu numai bogăţia spirituală a Poetului, dar ea poartă și aura şi frumuseţea locului de unde aţi plecat, de unde v-aţi desprins. E adevărat că ducem cu noi, în momentul ieșirii din matricea geografică reală, o matrice stilistică profundă, personală, așa cum credea Lucian Blaga? Există un imaginar colectiv care ne urmează, care ne însoțește destinic până la final? V-aţi atins de ,,Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi? Cum au fost anii petrecuţi peste ocean?
Vavila Popovici: O, da! Matricea inconștientului nostru denumită de Lucian Blaga „matricea stilistică”, caracteristică spiritului, trece cu pași tăcuți în activitatea noastră creatoare. Ea dă un sens înțelegerii noastre, o nuanțează diferit. Probabil am purtat această matrice! Deduc că ați citit cele scrise în Jurnal american, după vizitarea Muzeului Metropolitan din New York. Nu am avut voie să ating Pasărea, decât cu ochii şi cu inima. Aş fi dorit să o cuprind cu braţele aşa cum cuprinzi un copac, cu credinţa că el te simte. Nu ştiam dinainte că există un spaţiu amenajat pentru lucrările lui Brâncuşi şi când am ajuns în acel spaţiu şi am văzut întâi Pasărea Măiastră, numită şi Pasărea în văzduh, marmura ei strălucind, înălţându-se spre cer, apoi Muza adormită, Portretul lui Nancy Cunard, ambele din bronz, am avut o stare de exaltare, pe care nu mi-am putut-o ascunde. În acele momente am consumat o mare parte din energie, a trebuit să mă aşez pe un scaun, să pot privi în continuare, să pot medita. Păstrasem până atunci în minte lucrările lui din Tg. Jiu, oraşul altei părţi a copilăriei mele. Tatăl meu îmi vorbise mult despre Brâncuşi, explicase copilului care eram pe atunci, semnificaţia lucrărilor artistului. Printre altele, mi-am amintit şi de răspunsul lui Brâncuşi la întrebarea care a fost ideea de la care a pornit la înfăptuirea operei Pasărea măiastră: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continua şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. Am scris despre lucrările lui în Popasurile vieţii.
Emilia Țuțuianu: Există un scriitor sau un citat care v-a călăuzit drumul?…sau o poveste pe care nu o puteţi uita?
Vavila Popovici: Drumul în literatură mi l-am făcut singură, cu greu şi destul de târziu. Nu am avut timp de relaţii în lumea scrisului. Ele au fost puţine şi, poate, prea puţin semnificative pentru drumul poeziei. I-am trimis două poezii lui Marin Sorescu şi mi le-a publicat de îndată în revista sa. M-am bucurat în acel moment. Încrederea însă în poezia scrisă mi-au acordat-o mai mulţi oameni. Primul care a crezut în poezia mea a fost soţul meu, iubitor de literatură, muzică, istorie şi în primul rând de profesia sa, cu care m-am căsătorit la vârsta de 21 de ani şi care mi-a urmărit evoluţia. Al doilea a fost vărul lui, poetul Marcel Gafton, care avea un şarm deosebit, mă întreba mirat dacă ştiu ce am scris într-o anume poezie… şi-mi spunea, tot entuziasmat şi glumind: „dă-mi mie acest vers”… Al treilea a fost poetul Nicolae Ioana care mi-a apreciat versurile şi a scris un articol elogios. Dar când am încercat să public, materialul a fost refuzat de marile edituri din Capitală, iar manuscrisul a fost pierdut. În sfârşit, poveşti urâte, sau oameni urâţi?
Emilia Țuțuianu: Fiecare ţară are cultura sa, iar oamenii ei au o anume viziune despre lume şi despre viața. Cât de greu sau cât de uşor a fost să vă adaptaţi la un nou stil de viaţă?
Vavila Popovici: Greu! cu tot entuziasmul şi bucuria mea, a fost greu. Poate şi pentru că aveam o vârstă destul de înaintată la sosirea mea pe acest alt continent, dar în compensaţie, mi-am lărgit orizontul cunoaşterii, am avut condiţii favorabile scrierii şi publicării. M-am izbit de altă mentalitate, alt comportament, alte obiceiuri. Am avut de învăţat. De fapt, omul învaţă toată viaţa, dacă vrea, bineînţeles! Am mai vizitat şi alte ţări, am văzut că fiecare ţară este altfel, are alte legi după care se conduc oamenii, aşa ca într-o familie unită, dar pe acest continent mi s-a părut totul mult mai deosebit. Trebuie să fii pregătit, să ai deschidere pentru a primi noul, pentru a te adapta, dar porţi în sufletul tău, mult mai pregnant, „casa” din care ai plecat. Contactul cu o altă lume îţi îmbogăţeşte cunoaşterea, te obligă să priveşti viaţa în profunzimea ei pentru a o înţelege. Poţi citi multe, poţi auzi multe, dar ceea ce vezi cu ochii tăi, cu simţurile tale, te apropie de adevăr.
Emilia Țuțuianu: Roiuri de impostori bat azi la poarta politicului pentru a-şi satisface ambiţiile de parvenire. Unii sunt lași, dar nu renunță la parvenire, alţii aleg trădarea, minciuna, și din nefericire, lista ar putea continua. Și aceasta doar pentru a reuşi. Demnitatea a devenit ceva rar… Cum vă imaginaţi România peste 30 de ani?
Vavila Popovici: România parcurge o criză economică, politică, socială, dar şi una profundă, o criza morală, care ne afectează pe toţi, la nivelul individului, familiei şi chiar al naţiunii. Cred că ceea ce ar trebui acum, ar fi crearea unei solidarităţi, în nevoia de schimbare, în primul rând a mentalităţii, cu scopul compensării regresului ultimilor ani şi al obţinerii unui progres. Am mai scris despre această cerinţă în eseurile mele. Oamenii trebuie să muncească, nu să chirdosească timpul cu vorbe, promisiuni, aranjamente numai în interes personal. Mulţi s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăţi şi conduce mulţimea. O schimbare a mentalităţii se face cu energie şi de această energie beneficiază tinerii care trebuie să fie dispuşi să o consume pentru binele acestei ţări, ținând cont de sfaturile înţelepte ale oamenilor cu experienţă şi judecată. Conducătorul va trebui să detroneze mentalitatea mafiotă a politicienilor, cu rădăcini în mentalitatea comunistă. Numai cu un conducător respectabil putem avea un viitor luminos. Poporul român nu s-a dezminţit decât atunci când a fost tiranizat, când a avut conducători nedemni. Din acele perioade a ştiut cu înţelepciune să iasă la lumină. Românii sunt răbdători, paşnici, dar şi răbdarea lor are o limită, aşa încât ei intuiesc momentul când trebuie să acţioneze şi în ce mod. C. Rădulescu Motru vorbea de oamenii de vocaţie care deschid calea generaţiilor noi: „Atât preţuieşte un popor, cât preţuiesc oamenii săi de vocaţie. Suntem un neam bogat în însuşiri sufleteşti. Locuim pe un pământ mănos şi unitar din punct de vedere geografic […] Oamenii de vocaţie nu ne lipsesc”. Istoria ţării noastre a cunoscut năvăliri şi pustiiri periodice în urma războaielor de cotropire şi a confruntărilor de interese între diverse puteri, poporul a fost deseori ameninţat de politica şi ţelurile expansioniste ale unor mari imperii, dar a supravieţuit datorită calităţilor sale. Trebuie să ştim ce şi cât datorăm celor dinaintea noastră care au luptat pentru menţinerea fiinţei româneşti. „Ei, înaintaşii noştri, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri şi putinţe de fapte”, scria Nicolae Iorga. Având în vedere această tenacitate a poporului, putem întrezări viitorul luminos al unei Românii Mari. Nu sunt cuvinte mari, cred că țara mea le merită!
Emilia Țuțuianu: Aţi publicat mai multe volume de versuri şi proză. În România aproape nu se găsesc aceste cărţi. Foarte puţini români cunosc opera poetei şi scriitoarei Vavila Popovici, dar sunteţi foarte cunoscută în străinătate, unde aţi primit importante premii. Aş dori să rememorăm aceste momente importante din viaţa dumneavoastră.
Vavila Popovici: M-aţi determinat să număr cărţile. Sunt 19 cărţi de proză şi 14 de versuri, în total 33 de cărţi. Sper să-mi dea Dumnezeu zile şi sănătate, să mai pot scrie. Sper! Nu mă pot lăuda cu multe premii, fiindcă nici nu am participat la multe concursuri. Se spune că pentru a câştiga la loterie, trebuie întâi să joci! Uneori din lipsă de încredere în cei care puteau juriza producţiile literare, dar de cele mai multe ori din lipsă de încredere în mine. Vă mărturisesc că toată viaţa am avut îndoieli, sunt o fire prea puţin optimistă cu privire la rezultatele pe care le obţin, dar poate uneori e bine să fii mai pesimist, să pui răul înainte, pentru a nu avea dezamăgiri şocante. Viaţa m-a învăţat acest lucru. Uneori credeam în valoarea scrierilor mele, alteori le găseam prea modeste, poate este un punct slab al sufletului, dar niciodată nu am simţit sentimentul înfrângerii totale. M-a ajutat puterea sufletului. Ştiam că neîncrederea totală te poate anula ca scriitor. Am fost conştientă de faptul că trebuia să nu public toate poeziile scrise, sau că trebuia să le mai revizuiesc, conţinutul prozei s-o mai pieptăn, dar eram nerăbdătoare să văd cartea publicată, mi-era teamă de fiecare dată că se poate întâmpla să nu o mai pot publica. Deci, asupra stilului trebuia să mai veghez, dar aveam în minte şi spusele lui Mircea Eliade, cum că în zilele de astăzi (astăzi la vremea lui şi mai abitir acum!) nu se mai ţine seamă atât de mult de stil, conştienţi de scurtimea vieţii, de problemele ei multe, trebuie să ne grăbim. Mi-au plăcut frazele: „Trebuie să privim adevărul în faţă: că toate ostenelile noastre pe acest pământ sunt pieritoare, că nu merită nici o revenire şi nici o perfecţionare după ce a trecut ceasul care le-a cerut… […] Perfecţiunea scrisului îşi avea un rost numai când se credea, încă, în „stil”. Pe atunci autorul îşi lucra fiecare pagină, îşi ordona cartea, îşi transcria de şapte ori manuscrisul”. Primul meu premiu a fost obţinut în 1983, „Premiul Editurii Eminescu”, în ţara noastră. Dintr-o „revărsare torenţială” a sute de manuscrise (ca să mă laud!), au fost selecţionaţi 13 poeţi şi a apărut cartea cu acest titlu. Am aflat rezultatul mult mai târziu, mult după apariţia cărţii în 1988. Era momentul unei cumpene din viaţa mea. În anul 2004 am primit „Premiul pentru literatură al revistei Argeş”; în 2008 – Premiul I „Femeia în cultură”- concurs „Femina 2008” ediţia X-a, jubiliară (judeţ Argeş); în 2011 – premiul pentru activitate literară, cu titlul de „Fiică a Argeşului”. Alte premii de care m-am bucurat foarte mult, a fost premiul internaţional al Academiei „Il Convivio” din Italia, „Primo Premiu Absoluto” obţinut de curând, în vara anului 2014, pentru volumul de versuri „Love Story”; recentul premiu al Presei Românești Nord-Americane „ First Place Culture 2014” și Diploma de excelență a ziarului Argeș din România pentru întreaga activitate desfășurată pe meridianele lumii, dăruită chiar de ziua mea, 24 ianuarie 2015.
Emilia Țuțuianu: Citind numai titlurile volumelor dumneavoastră: Nopţi albe, Dragostea mea cea mare, Dincolo de noapte, Piticul din ceaşca de cafea (mărturisesc că mi-a plăcut mult acest titlu), Ultima piruetă, cititorul este provocat să vă citească. Aceste titluri de carte încorporează atâtea trăiri încât eşti tentat să scormoneşti după ele. Când vom găsi cărţile dumneavoastră în librăriile din România?
Vavila Popovici: Nu ştiu, chiar nu ştiu! Editurile cu care am colaborat au avut mici posibilităţi de a încheia contracte cu librăriile din ţară. Editura „Carminis” din Piteşti reuşise să încheie un contract cu librăria „Eminescu” din Capitala ţării – Bucureşti, şi acolo a existat, cred că mai există, exemplare din Cartea mamei. Librăriile din Piteşti au primit câteva din cărţile mele. Cât am fost în ţară, m-am interesat să ajungă cărţile la Biblioteca „Dinicu Golescu” din oraşul Piteşti şi la Biblioteca Naţională din Capitală, trimise de edituri. De asemenea ştiu că Biblioteca din Tg. Mureş are câteva exemplare din cărţile mele. De curând am trimis Bibliotecii Naţionale câteva exemplare ale penultimei cărţi apărute în acest an – Articole şi eseuri vol. IV” – rugând conducerea Bibliotecii să-mi confirme primirea prin e-mail şi să dispună înregistrarea lor. Nu am primit nici un răspuns.
Emilia Ţuţuianu: Adevărat, îmi amintiţi iarăşi de cuvintele lui Petre Ţuţea: „Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, evoluăm extrem de greu…Dar să rămânem în registrul poesis-ului: Cum este toamna la poalele Munţilor Apalaşi? Seamănă cu magia culorilor de acasă sau ele sunt numai acasă?
Vavila Popovici: Natura este darnică şi frumoasă în multe locuri ale globului. Sigur că duc dorul locurilor pline de farmec vizitate în ţară, şi au fost multe, dar acum încerc să mă bucur de splendoarea locului în care mă aflu. Aici, în Statele Unite, multe case se află în păduri, printre copaci, uneori aproape nici nu le zăreşti trecând pe autostrăzi. Este ceva sălbatec, dar fascinant! Casa în care locuiesc are o grădină, nu prea mare, cu copaci – brazi, stejari, ziua ascult uneori cântul păsărilor, diferit de cel al păsărilor noastre, văd poposind pe crengi, dar şi ţopăind prin iarbă, Pasărea Colibri, Pasărea Cardinal pictată în roşu – simbolul statului Carolina de Nord -, alte păsări colorate în albastru şi galben, fluturi de toate culorile, câte o broască ţestoasă rătăcită îşi găseşte loc printre ulucile gardului, veveriţele escaladează copacii în căutarea hranei, câte o căprioară sau cerb se culcuşeşte în spatele curţii, seara broscuţele din copaci îşi încep concertul, alteori licuricii străbat spaţiul grădinii… Este frumos, pentru cine are timp să privească şi să se bucure. Frumuseţea acestui anotimp, toamna, este cu adevărat a pădurii. Lanţul munţilor Apalaşi (Appalachian), munţi vechi ai planetei, nu foarte înalţi, ce se întind din Canada până în sud-vestul Americii, desfăşurându-se paralel cu coasta de est a Americii de nord, e presărat cu variate soiuri de copaci, predominând stejarul şi la înălţimi mai mari, bradul. Am descris-o în cartea File de jurnal – Însemnări din lumea nouă, atunci când am vizitat aceşti munţi. Munţii sunt la o distanţă destul de mare de oraşul nostru, cam la aceeaşi distanţă fiind şi Oceanului Atlantic, dar excursia s-a putut face în timpul unei zile, dus şi întors. Pornind de dimineaţă, am străbătut drumul cu maşina, ne-am mai oprit şi am mers pe cărările munţilor şi am ajuns pe vârful Muntelui Mitchell, la o altitudine de peste 2000 metri. Am privit de acolo apusul soarelui în spatele munţilor şi reflexele luminii descompuse în culori. Mi se părea că soarele nu voia să apună, mai voia să privească frumuseţea munţilor, în acea zi liniştită de toamnă. Fiindcă obişnuiesc să încep orice capitol cu un moto, descrierea din carte a avut cuvintele lui Pascal: „Prin spaţiu, universul mă cuprinde/ şi mă înghite ca pe un punct;/ prin gândire eu îl cuprind”.
Emilia Ţuţuianu: Vă mulţumesc pentru acest ,,zbor” în spaţiul astral al versurilor izvorâte din prea plinul sentimentelor, şi împărtăşirea impresiilor dvs. de viaţă şi vă doresc mult succes în continuare!
