DEPENDENȚI DE DUMNEZEU „Postul cel curat este: depărtarea de păcate, înstrăinarea de patimi, dragostea cea către Dumnezeu, nevoința spre rugăciune, lacrimile cu umilință și îngrijirea de săraci. Așa a poruncit Hristos în Scripturi”, ne amintește o cântare din Triod.

Practica postului, mai cu seamă a Postului Mare, se înscrie în această dinamică a reînnoirii spirituale a omului. Cele 40 de zile care ne stau înainte constituie prin excelenţă momentul sfințirii vieții noastre. Să alergăm spre nevoința postului ca să ne bucurăm de Înviere.

„Am avut răbdare şi, în sfârşit, aşteptările ni s-au împlinit”, scrie Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici despre slujba Sfintelor Paşti la Ierusalim. „Când Patriarhul a cântat «Hristos a înviat», o mare greutate ni s-a ridicat de pe suflete. Am simţit ca şi cum şi noi am înviat din morţi. Deodată, din toate părţile, am auzit acelaşi strigăt de bucurie care a răsunat precum sunetul multor ape. «Hristos a înviat» au cântat grecii, ruşii, arabii, sârbii, copţii, armenii, etiopienii, unul după altul, fiecare în limba lui, pe melodia lui. […] Când am ieşit de la slujbă, la răsărit, am început să privim totul în lumina slavei Învierii lui Hristos, şi toate păreau diferite de cum le văzusem ieri; totul părea mai bun, mai expresiv, mai frumos. Numai în lumina Învierii viaţa capătă sens”.

Acest sentiment de bucurie a Învierii, descris în cuvinte atât de vii de Sfântul Nicolae Velimirovici într-una din scrisorile sale misionare, este tocmai baza cultului Bisericii Ortodoxe. Este însuşi fundamentul vieţii şi speranţei noastre creştine. Totuşi, pentru ca noi să fim capabili să trăim această bucurie pascală, este necesar ca fiecare să trecem printr-o perioadă pregătitoare. „Am avut răbdare şi, în sfârşit, aşteptările ni s-au împlinit.” Fără această răbdare, fără această pregătire anticipativă, înţelesul mai adânc al sărbătorii Sfintelor Paşti se pierde.

Extremele nu au legătură cu Ortodoxia

Precum şi fiii lui Israel au mâncat „pâinea durerii” (Deut. 16, 3), pregătindu-se de vechile Paşti, tot aşa şi creştinii se pregătesc pentru sărbătoarea Paştilor noi printr-un post. Dar care este sensul acestui cuvânt, „post”? Aici trebuie să avem o grijă deosebită, pentru a păstra echilibrul corect între cele din afară şi cele dinlăuntru. La nivel exterior, postul implică abţinerea trupească de la mâncare şi băutură, şi fără acest post extern nu se poate obţine o postire completă şi autentică.

Totuşi, regulile care privesc postul trupesc nu trebuie văzute ca un scop în sine, pentru că asceza autentică are mereu un scop interior şi nevăzut. Omul este un tot format din trup şi suflet, „făptură vie făcută din cele văzute şi cele nevăzute”, aşa cum îl prezintă cartea Triodului, prin urmare şi postul trebuie să implice ambele naturi. Tendinţa de a pune accentul pe regulile care ţin de mâncare într-un mod juridic, precum şi tendinţa opusă de a ironiza aceste reguli sub pretextul că sunt depăşite, fără a fi necesare, sunt două extreme care nu au legătură cu adevărata Ortodoxie. În amândouă cazurile, echilibrul corect între cele din afara omului şi cele din lăuntrul lui este afectat.

Postul, aşa cum este el practicat în mod tradiţional în Biserică, a fost mereu dificil şi a implicat mereu greutăţi. Mulţi dintre contemporanii noştri sunt dispuşi să postească din motive de sănătate sau frumuseţe pentru a slăbi. Noi, creştinii, nu suntem în stare să facem măcar atât pentru Împărăţia cerurilor? De ce abnegaţia acceptată cu atâta bucurie de generaţiile precedente de ortodocşi a ajuns să fie o atât de insuportabilă povară pentru urmaşii lor de astăzi? Odată, Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat de ce minunile harului, atât de evidente în trecut, nu mai erau frecvente în vremea lui. El a răspuns: „Lipseşte numai un singur lucru – o determinare neclintită”.

Nemulțumirea de sine care mântuiește

Scopul principal al postului este să ne facă conştienţi de dependenţa noastră de Dumnezeu. Dacă este practicată cu seriozitate, abţinerea de la mâncare pe care o presupune Postul Mare – mai ales în zilele de început – implică o doză considerabilă de foame reală, precum şi un sentiment de oboseală şi epuizare fizică. Scopul este să ne facă să conştientizăm stricăciunea noastră lăuntrică şi să nască un sentiment de căinţă; să ne aducă, adică, în starea de a înţelege, cu adevărat, afirmaţia lui Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Dacă ne ghiftuim mereu cu mâncare şi băutură, devenim cu uşurinţă prea încrezători în propriile noastre puteri, dobândind un sentiment fals de autonomie şi autosuficienţă. Practicarea unui post trupesc subminează această mulţumire de sine păcătoasă. Smul­gându-ne din înşelătoarea siguranţă a fariseului – care postea, e adevărat, dar nu în duhul corect -, înfrânarea din Postul Mare ne dăruieşte nemulţumirea de sine mântuitoare a vameşului (Luca 18, 10-14). Acesta este rolul foamei şi al oboselii: să ne facă „săraci cu duhul”, conştienţi de neputinţa noastră şi de dependenţa faţă de ajutorul lui Dumnezeu.

Totuşi, ar fi incomplet să punem accentul doar pe acest element al slăbiciunii şi foamei. Înfrânarea duce nu numai la aceasta, ci şi la un sentiment de uşurătate, trezvie, libertate şi bucurie. Deşi implică o autentică abnegaţie, postul nu încearcă să agreseze trupul, ci, mai degrabă, să îi redea sănătatea şi echilibrul. Postirea eliberează trupul de sub povara greutăţii excesive şi îl face un partener potrivit pentru practicarea rugăciunii, mai vioi şi mai sensibil la vocea Duhului.

Semnificaţia lăuntrică a postului este cel mai bine rezumată în triada: rugăciune, postire, milostenie. Despărţit de rugăciune şi de primirea Sfintelor Taine, neînsoţit de fapte de milostenie, postul devine fariseic sau chiar demonic. Duce nu la căinţă şi bucurie, ci la mândrie, tensiune interioară şi iritabilitate.

Postirea, aşadar, nu are valoare când nu este însoţită de rugăciune. În Evanghelii se spune că diavolul este alungat nu doar prin post, ci prin „rugăciune şi post”; şi despre primii creştini ni se spune că nu doar posteau, ci că petreceau „postind şi rugându-se” (Fapte 13, 3). Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, postul este văzut nu ca un scop în sine, ci ca un ajutor pentru o rugăciune mai intensă şi mai vie, ca o pregătire pentru un moment important sau pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Unde ni se pare că regulile tradiţionale nu se pot aplica la situaţia noastră personală, trebuie să cerem sfatul duhovnicului nostru – nu în sensul de a ne asigura o anumită „dezlegare” juridică, ci pentru a înţelege cu smerenie, fiind ajutaţi de preot, să descoperim care este voia Domnului pentru noi. Şi mai ales dacă nu dorim să ne uşurăm postul, ci, dimpotrivă, să ne nevoim suplimentar, să nu facem aceasta fără binecuvântarea duhovnicului nostru. Aceasta a fost practica dintotdeauna a Bisericii, încă din primele veacuri creştine.

Respingem patimile, nu materia

Aceia care postesc nicidecum nu resping cele materiale, ci, dimpotrivă, socotesc că folosirea lor moderată ajută la mântuire. Ei îşi împlinesc vocaţia de fii ai lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sfântul Pavel: creaţia „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu.[…] Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 19-22).

Prin înfrânarea din Postul Mare, cerem ajutorul lui Dumnezeu spre a ne exercita această chemare de preoţi ai creaţiei, restabilind toate lucrurile în frumuseţea lor iniţială. Stăpânirea ascetică de sine semnifică, astfel, o respingere a lumii numai în măsura în care ea este stricată de Cădere; o respingere a trupului numai în măsura în care este dominat de patimi păcătoase.

Nemaifiind stăpâniţi de dorinţa egoistă de a poseda şi a exploata, începem să vedem lumea cu ochii lui Adam din rai. Este calea prin care participăm la Liturghia cosmică prin care toate cele văzute şi cele nevăzute aduc slavă lui Dumnezeu.