Sirena sălii anunță sfârșitul meciului. Spectatorii sunt în picioare de câteva minute și aplaudă prestația de excepție a fetelor noastre. Au venit la sală cu destule temeri, chiar dacă în sufletele lor ceva le spunea că totul va ieși bine. Și a ieșit mai bine decât s-au așteptat. Bucuria celor din teren se transmite în tribune. Dau să cobor, dar colegul de breaslă spune că el vrea să rămână, că de acolo vede mai bine ce se întâmplă.
Meciul s-a încheiat, spectacolul bucuriei continuă. Nici după cinci minute nu pleacă nimeni din sală. Este o descărcare comună după câteva luni de trudă pentru jucătoare și destule neîmpliniri pentru suporteri. Acum s-a încheiat o etapă și satisfacția e a tuturor celor care au contribuit la această mare izbândă.
De pe parchetul sălii mă uit la jucătoare și la antrenori. Nici nu-mi mai pasă că Tone mi-a distrus o mulțime de neuroni prin încăpățânarea cu care a ținut-o în teren pe Gjeorgjievska și pe Davydenko pe bancă, în atâtea meciuri. Ca să nu mai vorbesc de adevăratul dezastrul pe care mi l-a provocat în regiunea nervilor, prin folosirea excesivă a lui Lobach în detrimentul Makeevei. Gata, am uitat totul. Mai ales că nu ar fi exclus ca el să aibă dreptate. Tone e tehnicianul, eu spectatorul care, chiar dacă a văzut mii de meciuri de handbal, nu poate avea același grad de competență în domeniu.
Discut un pic cu maestrul Lascăr Pană. Era la fel de bucuros ca atunci când Minaurul de sub comanda lui aduna în sală același număr de spectatori. ”Știi de ce sunt fericit? Pentru că handbalul băimărean a fost repus acolo unde îi este locul. Mulții i-au cântat prohodul, dar s-a încăpățânat, n-a vrut să moară și a renăscut atât la fete cât și la băieți. Sunt bucuros să văd cum oamenii ăștia iubesc atât de mult handbalul. Dragostea și fidelitatea lor au fost răsplătite. Sunt convins că succesele aducătoare de bucurii și satisfacții nu se opresc aici, vor continua, pentru că suntem pe drumul cel bun”, mi-a spus legendarul antrenor.
Fetele fac poze cu spectatorii și copiii, pătrunși în sală. Fiesta continuă, nu vrea să se încheie. Intru în vorbă cu Narcisa Lecușeanu. Este ferm convinsă că astăzi HCM ar fi învins orice echipă din grupele Ligii Campionilor: ”Oare de ce nu le-ați prins azi pe fetele de la Gyori, că le-ați fi spulberat la câtă determinare am văzut la jucătoarele voastre”. O liniștesc, tot pe locul trei am fi terminat grupa. Ehei, lucrurile ar fi stat altfel dacă am fi câștigat în toamnă acasă cu Metz și Larvik. Mai ales că am fost atât de aproape. Plecam la drum în grupa principală cu patru puncte în traistă, nu cu ea goală. Parcă nici nu mai are importanță.
Gyori Audi ne-a făcut seara și mai frumoasă. Ne-a arătat cum se comportă o echipă care se respectă pe ea și competiția la care participă. Deși îi era absolut indiferent rezultatul, a câștigat la Metz și a priponit-o pe HCM în poziția a treia. Să recunoaștem că altfel se vede viitorul de la acest nivel. Am scăpat (să sperăm că doar am amânat până la Final Four), de confruntarea cu Buducnost, poate cea mai în formă echipă din Europa în acest moment, și am dat peste rusoaicele din Volgograd, cu siguranță adversare mai accesibile. Din cauza asta HCM va petrece Sfintele Paști la vreo 2.700 de kilometri de casă, după ce, de Florii, rusoaicele vor fi în vizită pe malul Săsarului.
Duminică seara HCM și-a îndeplinit obiectivul european real asumat. Că o calificare în ultima fază era doar prin mintea superoptimiștilor. Dar, cu puțină șansă, Săptămâna Patimilor poate deveni pentru jucătoarele noastre una a bucuriei și a împlinirii sportive. Dacă nu va fi așa, nu avem nimic să le reproșăm, pentru că ne-au făcut duminica frumoasă și fără sfârșit. Rămân încă de realizat asumările interne, cupa și campionatul. Că nu am vrea să le pierdem după ce ne-am obișnuit cu ele.
Sunt convins că la realizarea acestei performanțe s-a muncit din greu în toate compartimentele. Pentru că la acest nivel fiecare detaliu contează enorm și nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Toți merită felicitați și încurajați să continue ceea ce au început. Această realizare trebuie obligatoriu să aibă continuare.
Grigore Ciascai
