Multora dintre noi ne stăruie în minte momentul din luna octombrie, când procurorii anticorupție au descins în Baia Mare și au luat la puricat cluburile de handbal HCM și Minaur. Ce au constatat procurorii este cu mult sub ce au crezut că vor afla. Altfel spus nu au aflat aproape nimic, pentru că au fost puține nereguli. S-a vorbit despre o sumă infimă de bani care ar fi fost sustrasă de către cei din conducerea clubului, dar lucrul acesta nu poate fi dovedit pentru că nu s-a furat nimic.
Oamenii aceia nu știau cum să facă rost de bani să plătească restanțele acumulate la salariile sportivilor, visteria clubului era goală de mai multe luni, iar ei au devenit hoți, furând ceea ce nu exista de fapt. Au existat în schimb unele neglijențe și scăpări în întocmirea actelor în baza cărora erau plătiți sportivii. Dar asta nu trebuie să mire pe nimeni, iar procurorii puteau să nu vină până aici, ci să se oprească la oricare club din țară, pentru că peste tot situația e la fel.
Deontologi din presă și comentatori integri vorbesc apăsat despre cluburile sportive ca despre veritabile oaze de evaziune fiscală, în care se întrepătrund banii negri și interesele politice. Habar nu au ce vorbesc. Astăzi, ca să reușești performanță într-o disciplină sportivă colectivă, trebuie să aduci bani la club de pe unde poți, să te umilești în fața privaților potenți, să te milogești pe la ministere și agenții.
Chestia cu furatul sau deturnatul fondurilor este o gogoriță de care râd și curcile plouate. De unde să deturneze cei de la HCM sau Minaur bani publici, din moment ce în ultimele cinci luni nu a intrat nici un leu în conturile lor? Iar când au intrat, n-au fost niciodată suficienți la câte plăți sunt de făcut pentru ca activitatea să decurgă normal. Performanțele se fac numai cu sportivi de valoare, iar aducerea și păstrarea lor necesită cheltuieli substanțiale.
Aud voci care spun că ar fi fost mai bine dacă se mergea doar pe sportivi locali și poate că echipele ar fi reușit să se mențină în primele divizii. Poate. Dar atunci nu auzeam niciodată în Baia Mare imnul Ligii Campionilor, nu vedeam cum arată trofeul de campioni naționali sau Cupa României. Sunt niște privilegii pe care și le permit doar cei care nu se mulțumesc cu puțin.
Până acum vreo trei ani se putea închiria trei sferturi din sala sporturilor pentru diferite activități comerciale, că la orice competiție găzduită veneau doar 200-300 de spectatori. Sunt destui care ar vrea să revină vremurile acelea, dar și mai mulți care doresc ca Baia Mare să fie în elita câtorva discipline sportive de tradiție. Sunt destui care fac eforturi importante ca să pună piedici oricărei inițiative în acest sens. Uneori reușesc. Și chiar se mândresc cu asta.
Procurorii își văd de ale lor și susțin în continuare că la cluburile sportive băimărene se efectuează cheltuieli cu documente contabile fictive, ce nu sunt cuprinse în buget. Dar cum să nu procedeze așa când, bunăoară, pentru medicamente și susținătoare de efort, legea impune un plafon de câțiva lei, cam cât consumă un sportiv într-o singură zi. Și în celelalte zile din lună ce faci cu el? E doar un exemplu din zecile de lacune existente în legislația din domeniu sportului.
E clar că asistăm la o acțiune concentrată asupra cluburilor băimărene. După handbal, a venit rândul celor de la CSM Știința să dea explicații procurorilor. Normal că și aici vor descoperi aceleași nereguli ca și peste tot în țară. Dar, deocamdată, din motive care ne scapă, nu se duc și prin altele locuri, să se convingă că situația este generalizată, ci insistă pe Baia Mare.
Citesc un articol în care semnatarul lui este mai înverșunat împotriva clubului băimărean de rugby, decât procurorii: ”În timp ce alte cluburi se zbat să plătească dările la stat, CSM Știința a găsit soluția de a fenta, de fapt de a prosti în față instituțiile fiscale. Pentru că, de exemplu, un campion la rugby este plătit pe convenție civilă, încheiată cu patru ore pe zi, cu suma brută de 500 de lei pe lună! La care, ce-i drept, prin anexe, sportivilor li se mai adaugă suma de 200 lei pe lună pentru asigurarea hranei”.
Ce bandit ordinar! Nu, nu se zbate nimeni să achite dările la stat, ci să găsească bani ca să-și plătească sportivii și să le asigure condiții de performanță. Lucruri care, cel puțin în cazul disciplinelor olimpice, ar trebui să le facă statul, dacă se mai vrea ca țara asta să conteze în sport.
Dacă nu, cel mai bine ar fi ca națiunea română să treacă obligatoriu la practicarea sportului său tradițional, oina. Cum nimeni nu-l mai practică (poate că mai sunt ceva triburi primitive prin Oceania sau Delta Amazonului), cu siguranță am fi campioni mondiali și am avea cu ce ne mândri. Mândri că suntem români și că nimeni nu-i ca noi.
Grigore Ciascai
