De data asta sunt de acord cu Cristian Tudor Popescu: marele căpitan de vas, Traian Băsescu, cel care ar fi salvat Titanicul dacă era la timonă, cel care şi-a dus de fiecare dată cu bine echipajul la ţărm, are acum un om la apă şi nu face nimic. Stă ascuns, ca un popândău care amuşină vulpea, şi se roagă de diavolii ce-i ţin loc de Dumnezeu să-l ferească de blestemul poporului său.

In vremea asta e încercuit. Când cineva o să vrea să ia în considerare acuzaţiile Elenei Udrea, din care rezultă indirect că Traian Băsescu a fost pe mână cu SRI în fabricarea de dosare politice, în influenţarea procurorilor şi judecătorilor, în instaurarea unui regim personal antidemocratic, va deveni în faţa probelor administrate mai neputincios decât era Saddam Hussein cu ştreangul de gât. Comparaţia cu Saddam nu este întâmplătoare. Exact cum, din laşitate, neînfricatul Saddam s-a ascuns într-o gură de canal, tot aşa, guralivul şi ameninţătorul Traian Băsescu se umileşte şi se autodenunţă tăcând.

Între 10 ani după gratii şi denunţul miraculos care le poate reda speranţa de a mai apuca să guste bucuriile simple ale libertăţii, yesmenii de până mai ieri ai preşedintelui aleg să spună tot.

După sentinţa de arest preventiv pentru 30 de zile dată de judecători lui Adriean Videanu, după creşterea mizei, a doua zi, cu un nou dosar înfricoşător pus pe tapet de DNA, s-a întâmplat un fenomen straniu: doamna Mioriţa Videanu l-a vizitat, în secret, pe popândăul taciturn. Apoi, aceeaşi doamnă l-ar fi vizitat, conform relatărilor unor reporteri de investigaţii, şi pe Bebe Ionescu, cuscrul fostului preşedinte şi partenerul de table de pe plaja din Monte Carlo al soţului ei. Cred că sarcina pe care încerca să o ducă la îndeplinire doamna Videanu era de a-l soma pe preşedinte să facă ceva. Altfel…

Astăzi vedem că domnului Adriean Videanu i s-a acceptat arestul la domiciliu. Această excepţie de la obiceiurile dure ale DNA-ului seamănă cu tratamentul binevoitor de care au beneficiat fostul ministru Gabriel Sandu şi omul de afaceri Nicolae Dumitru (Niro) după ce au denunţat în faţa procurorilor mecanismele mafiei băsiste din ultimii ani. Este mai mult decât probabil ca preţul lăsării acasă a domnului Videanu să fi fost colaborarea sa fructuoasă cu anchetatorii, în sensul punerii la dispoziţia acestora a unor informaţii şi probe devastatoare despre cei doi vizitaţi anterior de soţia sa.

Evoluţia evenimentelor de după începerea dezvăluirilor Elenei Udrea arată un război pe viaţă şi pe moarte, în zona nepublică a relaţiei, între SRI şi DNA pe de o parte şi Traian Băsescu pe de altă parte.
Tot mai mult, tăcerea lui Traian Băsescu este interpretată ca o confirmare a acuzelor teribile formulate de favorita sale.

Şi, tot mai mult, replicile tandemului Coldea – Kovesi se înăspresc până la paroxism, reverberând în direcţia fostului preşedinte. Trei cereri de arestare a Elenei Udrea emise de DNA în numai două ore trădează nu stăpânirea cu calm a situaţiei ci o nervozitate ieşită din comun. Se joacă la intimidare. Care loveşte primul şi decisiv.

Să nu uităm că SRI şi DNA sunt sub coordonarea şi protecţia aproape paterne (dacă nu de-a dreptul militarizate) ale Administraţiei SUA. Dacă Băsescu, în scandalul iscat de Elena Udrea, ar fi trecut tranşant de partea instituţiilor sale de forţă din ultimii ani, Elena Udrea ar fi fost terminată instantaneu şi scandalul înăbuşit din faşă.

De ce nu a făcut-o? El, care l-a abandonat până şi pe fratele său, el, care şi-a distrus fără să clipească aliaţi şi complici de fapte grele doar ca să cadă mereu în picioare, el, care a plâns pe holurile Ambasadei SUA la Bucureşti implorând supravieţuirea politică, de ce nu-şi urmează şi acum traseul ticăloşiei?
Răspunsul este logic: a fost lăsat din braţe. Şi de instituţii şi de americani. Şi el ştie asta.

Susţin în continuare că fidelitatea neobişnuită a lui Traian Băsescu faţă de Elena Udrea a venit, în toţi aceşti ani, din teama de şantaj. Cu certitudine, ea ştia şi ştie despre el secrete de primă mână. Secrete care, pe timpul mandatelor prezidenţiale, i-ar fi putut dinamita puterea supremă şi cariera. Acum însă, când Traian Băsescu nu mai este preşedintele României ci doar un fost preşedinte, detestat şi vânat de poporul său, priorităţile i s-au schimbat: principalul bun de apărat, înaintea chiar a accesului la beţia puterii, a devenit libertatea lui.

În aceste noi circumstanţe, şi cu lipsa de scrupule pe care i-o cunoaştem, Traian Băsescu ar fi aruncat-o de zece ori la groapa de gunoi a istoriei pe Elena Udrea, dacă, din partea cealaltă, i s-ar fi promis protecţie. Se pare însă că nimeni nu mai vrea să se lege la cap cu el. Prea complicat, prea antipopular.

Având acest mesaj teribil din partea monştrilor pe care singur i-a hrănit, Traian Băsescu este pus într-o dilemă răscolitoare: să o apere pe favorita sa sau să încerce o ultimă negociere cu istoria?

A sări în aceste circumstanţe în apărarea Elenei Udrea ar însemna pentru sine şi pentru mulţi alţii un semn de bărbăţie, de caracter, de temeritate. Dar ar însemna şi recunoaşterea acuzelor formulate de ea, asumarea abuzurilor din SRI şi DNA. Adică acceptarea faptului că lupta anticorupţie atât de mult clamată a fost, de fapt, o luptă împotriva duşmanilor personali; iar justiţia independentă al cărei părinte s-a declarat, doar un avorton înfricoşător.

Tăcerea lui Traian Băsescu este expresia unei stări de pietrificare. Certitudinea că s-a declanşat o avalanşă de care nu are cum scăpa, îi blochează creierul. Se vede defilând, încătuşat, prin faţa camerelor de luat vederi ale Antenei 3, din spatele cărora Mihai Gâdea şi Mircea Badea interpretează pe două voci “Antena 3 e aici”. Imaginea îl mortifică.

Uneori gelatina fricii e străbătută de un fior de eroism: “măcar să mor frumos”! Îşi închipuie atunci cum ar fi să facă o conferinţă de presă fulminantă, să o susţină cu argumente pe Nuţi cea loială şi să-i dea în gât pe toţi aceia care azi îl trădează. Aşa ar fi drept pentru că, în această poveste, Nuţi spune adevărul, nu ei. Îndată, însă, se repliază: “ar fi sinucidere curată”. Cum să renunţ chiar şi la ultima speranţă?

Este trist, mai ales pentru un fost şef de stat în mâinile şi în judecata căruia a stat destinul unui întreg popor, să se înfăţişeze compatrioţilor paralizat de frică. Măcar să-şi joace ultima speranţă: să-şi apere până la capăt monştrii, chiar dacă aceştia deja l-au pus la zid. Poate-i înduplecă la o comutare de pedeapsă.

Contele de Saint Germain