În naivitatea mea, am crezut că toţi oamenii care pot să articuleze un limbaj simplu, de comunicare, au citit la vreme, din timpul şcolii, măcar „Divina comedie”, „Faust”, „Mizerabilii”, „Crimă şi pedeapsă”, „Don Quijote” ori capodoperele noastre „Baltagul”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Mara” şi întreaga operă a lui Eminescu. Nu mi-am imaginat niciodată că există cineva care să nu fi aflat că Hegel a scris „Fenomenologia spiritului”, iar Kant, „Critica raţiunii pure”! Cândva, orice om care se respecta citea „Toamna patriarhului” sau „Zbor deasupra unui cuib de cuci” fără să facă paradă de cultură şi nimeni nu credea că Thomas Mann este antrenorul lui Bayern München, iar Marquez, vreun fotbalist de la Barcelona!
Iată, însă, că realitatea îmi pune în faţă o situaţie bizară, pe care îmi este greu s-o înţeleg, căci, ceea ce altădată era valabil pentru un număr mic de elevi, care scriau prin teze că „pădurea tropicală este aceea în care mâna omului n-a pus piciorul niciodată”, a devenit o stare de spirit valabilă pentru toată lumea!
Se pare, însă, că lucrurile sunt mult mai grave decât mi-aş fi putut imagina, că mulţi dintre cei care ocupă azi funcţii importante şi au în CV tot felul de titluri de doctor stau foarte prost la capitolul „lecturi obligatorii”! Altfel nu se poate explica atitudinea de timorare în faţa unei aşa-zise elite culturale, în faţa unor „intelectuali” de talia lui Patapievici, Liiceanu sau Pleşu, a căror dimensiune culturală rezultată din propria operă nu se ridică nicidecum la nivelul lui Noica, Cioran sau Eliade! De pildă, complexul de inferioritate manifestat de politicieni în faţa lui Liiceanu, care n-a tradus singur nici măcar o pagină din Heidegger, vine, în mod sigur, din faptul că ei nici n-au auzit de cel mai mare filosof al secolului trecut! Cum să nu creadă ei că Mircea Cărtărescu este cel mai mare poet şi prozator al lumii, când, de fapt, nu i-au citit vreo carte? Cum să nu creadă că Mihai Răzvan Ungureanu este un „cărturar”, când n-au avut măcar curiozitatea să-i răsfoiască maculatura pe care acesta o prezintă drept „studii”?
Politicienii – şi nu numai ei – iau de bune toate epitetele cu care membrii unui grup de impostori culturali se gratulează reciproc pentru că nu au propriile lor opinii despre cărţile acestora, din simplul motiv că nu le-au citit.
În aceste condiţii, apariţia unor „elitişti” precum Mihail Neamţu, Cătălin Avramescu sau Cristi Preda creează în rândul politicienilor sau ziariştilor un sentiment de disconfort, o stare de jenă care se poate traduce simplu prin „mamă, ce deştepţi sunt ăştia”! O banală lectură a cărţilor acestora le-ar aduce o stare de linişte şi poate i-ar elibera din strânsoarea complexelor de inferioritate.
Acestea sunt motivele pentru care, iată, acum, politicienii ezită să-l arunce pe Patapievici din fruntea Institutului Cultural Român (ICR), după ce, într-un mod criminal, acesta a cheltuit discreţionar milioane de euro pentru promovarea unor scriitori şi artişti pe criterii strict politice! O simplă analiză a activităţii ICR scoate la iveală abandonarea marilor noastre valori, lipsa de promovare în lume a operei lui Eminescu, Cantemir, Brâncuşi sau Iorga, în favoarea plimbărilor lui Cărtărescu, care este mult mai de folos politicienilor de azi prin articolele sale ce duhnesc a linguşeală!
ICR, sub conducerea unor impostori precum Patapievici sau Mihăieş, face de ani de zile un joc periculos care, pe termen lung, va distruge orice speranţă că valoarea autentică va avea o şansă de afirmare. Nu e normal ca unii scriitori să fie promovaţi deşănţat, pe criterii strict clientelare, iar imensa majoritate a scriitorilor să-şi publice cărţile pe banii unor sponsori, unii să primească rezidenţe plătite de stat pentru a scrie un roman de doi lei, iar alţii să se milogească pentru a strânge bani în vederea tipăririi unui volum de versuri.
Schimbarea lui Patapievici şi Mihăieş ar putea să însemne un prim pas pentru revenirea la normalitate, prin care ICR ar putea redeveni o instituţie a culturii româneşti, care trebuie să promoveze în lume adevăratele valori, fără a lua în seamă coloratura politică a scriitorilor şi artiştilor, ci doar opera lor!
P.S. Aflu că Victor Ponta a plagiat în teza sa de doctorat. Dacă este aşa, trebuie să i se retragă titlul de doctor. Aşa cum trebuie să se întâmple şi cu Gabriel Liiceanu, care a comis aceeaşi infracţiune. În plus, Victor Ponta trebuie să-şi dea demisia din fruntea guvernului, aşa cum au făcut ministrul german von Guttenberg şi preşedintele Ungariei.
Ion Spânu