CRED, DOAMNE! Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scãrarul) În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. (Marcu 9, 17-32)

Textul evanghelic de la Marcu 9, 17-32 ne prezintă în cuvinte simple cum Mântuitorul este întâmpinat de un om care avea un fiu stăpânit în mod cumplit de un duh mut. Acest om deznădăjduit își îndreaptă rugămintea către Mântuitorul, Care îi dă o speranță, prin rostirea unor cuvinte pe care le găsim și în alte cazuri similare: „Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). La răspunsul afirmativ al tatălui: „Cred, Doamne! Ajută necre­dinței mele!”, Mântuitorul ceartă duhul necurat, care iese din copil, iar acesta din urmă se vindecă numaidecât (Marcu 9, 24-27).

Tămăduirea, răspunsul divin la perseverența omului

Astăzi ni se prezintă așadar vindecarea minunată a unui copil, săvârșită la rugămintea tatălui său, care devine astfel calea prin care fiul își strigă suferința. Reținem faptul că tatăl a fost consecvent și insistent în dorința de a-și vedea fiul sănătos, căci mai înainte apelase la ucenicii Mântuitorului pentru a-l vindeca. Domnul Hristos îl vindecă pe fiu din milă pentru tată, care se pocăiește, recunoscând că are puțină credință, cei de față având astfel șansa de a vedea manifestarea iubirii milostive dumne­zeiești în puterea vindecătoare a Mântuitorului Hristos.

Prin cuvintele: „Acest neam de diavoli nu poate ieși decât numai cu rugăciune şi cu post”, Mântuitorul arată că rugăciunea şi postul sunt singurele arme cu care putem să înlăturăm uneltirile diavolului şi să ne vindecăm de patimi. Ele sunt esențiale pentru împlinirea unei autentice viețuiri creștinești.

Postul şi rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinţei, sunt două flăcări vii care îi ard pe diavoli. Prin post și rugăciune se potolesc şi se nimicesc patimile sufletului, ale inimii şi ale minţii. Prin post, vasul sufletului şi al trupului se spală de conținutul necurat al poftelor şi viciilor lumeşti, iar prin rugăciune harul Duhului Sfânt coboară în sufletul golit și limpezit prin post, ajungându-se astfel la plinătatea credinței care nu-i altceva decât sălășluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Rugăciunea unită cu postul îl întăresc pe om în urcușul duhovnicesc și îi conturează perspectiva apropierii de Dumnezeu.

Rodul rugăciunii în viața creștinului

În fiecare clipă a vieții noastre constatăm că nu poate exista şi nici nu poate fi imaginată o viaţă religioasă fără rugăciune. Rugăciunea este însăşi esenţa trăirii religioase, forma în care se exprimă orice legătură normală a credinciosului cu Dumnezeu. Este chipul cel mai firesc şi mai potrivit pentru a concretiza adorarea datorată lui Dumnezeu. Prin rugăciune, ne deschidem sincer sufletul lui Dumnezeu, precum florile își deschid petalele către soare, spre a primi lumină, căldură şi viaţă. Ne rugăm pentru a ne împărtăși din Izvorul vieţii, care este Dumnezeu, pentru întărirea şi desăvârșirea propriei noastre vieți.

Rugăciunea este manifestarea firească a dependenţei noastre totale de Dumnezeu, care ne-a creat să tindem mereu spre o comunicare din ce în ce mai deplină cu El. Ea exprimă nostalgia fiinţei umane după Creatorul ei, aşa cum spunea Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut, Doamne, să tindem spre Tine şi neliniştit este sufletul nostru până se va odihni în Tine” (Confesiuni I, 1, 1).

Rugăciunea este un răspuns firesc de recunoştinţă, de mulţumire şi preamărire la nenumăratele semne şi acte de iubire venite din partea lui Dumnezeu. Rugăciunea este dialogul iubirii dintre noi şi Dumnezeu, absența ei însemnând absenţa sau răcirea acestei iubiri, ceea ce constituie cea mai mare pierdere pentru noi, căci cel mai important folos al rugăciunii nu stă în ­împlinirea dorinţelor noastre, ci în comuniunea pe care rugăciunea o stabileşte între noi şi ­Dumnezeu.

Prin rugăciune ne deschidem fiinţa pentru a primi darurile dumnezeieşti care ne ajută să ne transfigurăm viaţa după asemănarea cu Dumnezeu. „Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului, iar cine pune capăt rugăciunii începe a păcătui”, spune Fericitul Augustin, iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; ea este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie de înec”.

Dar rugăciunea este necesară nu numai celor păcătoşi, ci şi celor drepţi. „Dacă chiar Mântuitorul S-a rugat nopți întregi, noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?”, întreabă Sfântul Ambrozie. Chiar Mântuitorul ne îndeamnă să stăruim în rugăciune, când spune: „Prive­gheați şi vă rugați, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41).

Postul, veșmântul omului duhovnicesc

Postul, în sens restrâns, ca înfrânare de bunăvoie, totală sau parţială, de la unele alimente şi plăceri, pentru un anumit timp şi cu scop religios-moral, ajută foarte mult la sporirea vieţii creştineşti. Prin post izbutim să potolim poftele trupeşti, care ajung adesea să ne robească. Prin post deprindem voinţa să înfrâneze şi să disciplineze instinctul legat de hrană, biruind patima îmbuibării, care poate fi începutul tuturor patimilor, după cum susțin marii mistici răsăriteni. Prin post ne arătăm pocăinţa pentru păcate şi aducem o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Postul întărește întotdeauna rugăciunea și ne ajută să devenim mai buni. Prin post mai întâi suntem feriţi de îmbuibare, de beţie, de desfrânare, de mânie, de furt şi de alte păcate pe care le prilejuieşte îmbuibarea. Prin post gândim mai limpede, lucrăm mai liniştiţi şi mai cu spor, economisim bunuri cu care putem ajuta pe semenii noştri în nevoie.

Postul însă nu este desă­vârșirea însăşi, ci doar un mijloc de ajungere la ea. Greşesc, prin urmare, toţi cei care socotesc că dacă postesc sunt scutiţi de a împlini celelalte porunci. De aceea, postul trupesc trebuie neapărat unit cu postul sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă să dovedim că postim ajutând pe săraci, împăcându-ne cu duș­manii noștri și fugind de ispite. El ne îndeamnă să postim nu numai cu gura şi cu stomacul, ci cu toate simţurile noastre. Postul, ca şi celelalte nevoinţe, devine zadarnic, aşa cum afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog, „dacă nu luptăm să ne facem o inimă fără răutate, simplă, dreaptă, smerită, blândă”, dacă nu dobândim dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Din pericopa evanghelică de azi, am reţinut cuvintele Mântuitorului că demonul care îl chinuia pe copilul bolnav nu putea fi scos decât prin rugăciune şi prin post. Tot aşa putem spune şi noi, că demonul neînțelegerii, spre exemplu, care încearcă să tulbure uneori liniştea şi pacea noastră lăuntrică ori a familiilor noastre, nu poate fi înlăturat decât prin aceeaşi metodă duhovnicească: rugăciunea şi postul. Şi vremea cea mai potrivită nu este alta decât cea de acum, a postului premergător Pătimirilor şi Învierii Domnului, ca împăcați, în primul rând cu noi înşine şi cu cei ai casei noastre, să primim, în Sfânta Împărtăşanie, pe Cel Care i-a biruit pe demoni, pe Cel Care a murit şi a înviat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, pe Iisus Hristos, Împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre.

Pr. Lect. Dr. Aurel Mihai