„Părintele Stăniloae mărturisea că atunci când Tatăl L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: «Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Dezvăluie-le chipul. Chipul Tău să se arate în ei». Acesta este sensul întrupării Domnului – să scoată la lumină chipul Lui în noi, chip după care am fost creaţi. Şi aceasta caută şi acum Maica Domnului prin umblarea ei tainică în lume – să-L nască pe Hristos în noi. Să ne oferim şi noi spre a-I fi sălaş. Aşa vom înţelege mai bine stihurile colindului: «Astăzi s’a născut/ Cel făr’ de’nceput».”
Ziua Naşterii Domnului se serbează la 25 decembrie începând cu secolul al IV-lea în Occident şi cu cel de-al V-lea în Est. Iniţial sărbătoare religioasă, a primit, de la începutul veacului al XX-lea, şi o conotaţie laică, fiind celebrat şi de către necreştini, ca o sărbătoare tradiţională a oferirii darurilor. Nu de puţine ori, spiritul laic predomină în zilele noaste asupra celui spiritual.

„Icoanele sunt o scriere concisă şi uşor de interpretat: ele vorbesc, nu sunt mute, precum idolii neamurilor. Orice scriere citită în Biserică ne povesteşte fie despre venirea lui Hristos, fie despre suferinţele şi luptele sfinţilor, prin imagini”, spune Sfântul Ioan Damaschinul.
Icoanele transcriu deci textul evanghelic, în interpretări diferite în Occident şi în Biserica Răsăriteană.
Din această dualitate de opinii au reieşit două tipuri iconografice. Pe de o parte, avem versiunea siriană, reluată de bizantini, conform căreia Naşterea lui Hristos a fost similară oricărei naşteri umane, cu excepţia suferinţelor îndurate de mamă, iar, pe de altă parte, în arta occidentală de la sfârşitul Evului Mediu, scena Naşterii devine o adorare, în care Fecioara îngenunchează cu mâinile unite înaintea Pruncului gol şi luminos, aşezat pe o grămadă de paie sau pe o bucată de pânză.

Deşi celebrarea Naşterii Mântuitorului datează de la începutul secolului al IV-lea, primele reprezentări iconografice apar abia în secolele al VI-lea şi al VII-lea, mai întâi în bisericile orientale, până atunci Biserica preferând Botezul lui Hristos, adică Epifania.
Tema Naşterii cuprinde trei etape succesive: cele dinaintea naşterii, cu călătoria la Bethleem, Naşterea şi momentele imediat următoare, „Adoraţia păstorilor” şi „Adoraţia Magilor”.
În timp ce, în Occident, centrul adoraţiei este Fecioara, în Orient el se deplasează către Prunc. Prima poziţie dă naştere, la sfârşitul Evului Mediu, unei iconografii care-o prezintă pe Fecioară în genunchi, în adorarea lui Iisus, potrivit de altfel preceptelor Conciliului Tridentin, ce decreta că Fecioara Maria nu trebuie figurată culcată.
Fecioara Maria stând în genunchi în faţa ieslei poate fi însă întâlnită şi la mânăstirile „Marea Lavră” şi „Dochiariu” din Muntele Athos, datorându-se, probabil, influenţei artei italiene.
În tradiţia bizantină se întâlneşte adesea scena peşterii stâncoase, unde Sfânta Fecioară este pe jumătate culcată pe o saltea roşie, iar, în dreapta ei, în poziţie diagonală, se află ieslea zidită şi pruncul Iisus înfăşat, deasupra apărând capetele celor două animale, un bou şi un catâr, care încălzesc cu suflarea lor pe noul născut. Icoanele ortodoxe preiau această imagine, în care apar şi Steaua care vesteşte venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, şi cei trei Magi (Gaspar, Melchior şi Balthasar) care se închină pruncului oferindu-i darurile. În dreapta jos apare Iosif, la distanţă de celelalte personaje, adâncit în cugetare şi cuprins de îndoială. În stânga lui are loc spălarea Pruncului de către două femei: Maia şi Salomi. Aceste personaje sunt prezente şi în frescele rupestre din Capadocia.
„În arta creştină primară, adorarea magilor făcea parte din scena Naşterii, fiind simbolul divinităţii lui Iisus, recunoscut de regii pământului ca «Împăratul împăraţilor», cum este numit şi în profeţiile Vechiului Testament. Numele celor trei călători veniţi din Răsărit, neamintite în Scriptură, sunt specificate pentru prima dată în secolul al IX-lea, «în Liber pontificalis» din Ravenna”.
În iconografia orientală apar şi trei îngeri care slăvesc Naşterea şi un altul care le duce păstorilor vestea venirii lui Mesia. Fuzionează astfel Evangheliile după Matei şi după Luca, scena căpătând o mare complexitate şi fiecare personaj având propriul simbolism.
Dacă în picturile bizantine sau de sorginte bizantină, personajele sunt figurate într-un stil auster, cu figurile emaciate, în cele occidentale, mai ales în cea italiană, apar elemente ale unui alt tip de simbolism. Cel mai important dintre ele este „Pruncul luminos”, care iradiază strălucire. I se adaugă, în arta franceză, în secolul al XII-lea, înlocuirea ieslei cu un altar, simbol al jertfei la care Mântuitorul este destinat încă din momentul naşterii sale.
Acestei iconografii stricte i se adaugă, în lumea satului românesc, icoanele populare, a căror fantezie scapă de multe ori din canoanele bisericeşti, mai ales în cele pe sticlă. Meşterul iconar introduce în scena pictată elemente caracteristice mediului său de viaţă, cum ar fi personajele în costume populare sau elemente de peisaj.
Influenţe ale acestui tip de figurare pot fi descoperite în expoziţia „Icoana – altar de rugăciune”, deschisă la Biblioteca Naţională a României, cu lucrări realizate de Grupul de Artă Religioasă „Deisis” din Târgu-Mureş, dar şi pictură religioasă postmodernă de Balazs Klara şi Marcel Naste.

În lumea modernă, artişti laici îşi asumă rolul iconarilor. Chiar dacă preceptele sunt respectate, începând cu Neoclasicismul, figurarea personajelor sacre a pierdut o parte din hieratismul vechilor picturi murale.
Iconografiei spirituale i s-a adăugat astăzi o întreagă imagistică laică, cu Moş Crăciuni şi Crăciuniţe, cu elemente luate din cotidian, care nu exaltă mai puţin un altfel de bucurie a Crăciunului, cea de toate zilele, legată de masa îmbelşugată, de reuniunile familiale, de febra cumpărăturilor şi a cadourilor. Aici fantezia urmează cursul publicităţii şi marketingului. Nu este rău atât timp cât prima continuă să existe.

Când Fecioara Maria a fost cuprinsă de durerile facerii, a cerut adăpost lui Moş Ajun. Acesta a trimis-o la fratele lui mai mare şi mai bogat, Crăciun. Crăciuneasa i-a oferit adăpost, dar numai în staul, temându-se de mânia soţului ei, om rău şi necredincios. Aşa s-a născut Christos în ieslea din Bethleem, sub steaua magică vestind venirea lui pe lume celor trei magi. Furios, Crăciun i-a tăiat mâinile soţiei sale, dar Maica Domnului i le-a lipit la loc. A fost prima minune făcută, prin ea, de Iisus. Văzând minunea, Crăciun s-a înspăimântat şi s-a căit, cerându-i iertare lui Dumnezeu. El şi-a împărţit toată averea copiilor săraci şi de atunci, în fiecare an, vine cu daruri pentru cei mici.
„Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea aceasta n-a pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasurile îngereşti se aud atunci în cer, dar numai cei fără de păcate le pot auzi. Cei care vor stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte”, scrie neuitatul Radu Anton Roman.
Din seara de 23 decembrie încep patru zile marcate de magia sărbătorilor. În Ajunul Crăciunului, în multe zone ale ţării sunt practicate rituri în care tradiţia religioasă înglobează elemente păgâne, legate de moarte şi renaştere, cu elemente vizând influenţarea recoltei din anul viitor, sănătatea oamenilor şi bunăstarea.
La cântatul cocoşilor, gospodinele încep să facă aluatul pentru turtele cu miez de nucă şi miere, ce vor sta, alături de o sticlă de vin roşu, de colaci şi de mâncăruri de post, pe masa din „casa mare”, în aşteptarea preotului care vine cu icoana şi care le va sfinţi. Turtele vor fi mâncate apoi de cei ai casei şi împărţite vecinilor. În seara aceleiaşi zile, copiii şi feciorii încep colindatul, care durează până la Anul Nou (în unele locuri, până la Bobotează), când urează sănătate şi prosperitate, în obiceiul Sorcovei.
Împărţiţi în cete conduse de un vătaf, trec din casă în casă strigând: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, ori nu ne daţi”. Colindatul diferă de la o zonă la alta. În Transilvania, ei sunt primiţi în case şi trebuie să aţâţe focul, fiind priviţi ca aducători de noroc. În Oltenia, poartă o prăjină, care are în vârf o basma cu un ban de argint, fire de busuioc şi tămâie, iar gazdele le dau boabe de grâu şi de porumb pe care trebuie să le arunce prin casă ca să aducă noroc. Colindătorii primesc „colindeţe” (colaci), mere, pere, nuci. În sate colindatul este foarte preţuit, oamenii crezând că şi Iisus a fost cu colinda când era copil. Colindelor le sunt asociate şi măştile, de capră sau de urs, în mod obişnuit.
Ziua de 24 decembrie este patronată de Moş Ajun. Ca şi zilele săptămânii, evenimentele Ajunul şi Crăciunul au fost personificate de români, devenind Moş Ajun şi Moş Crăciun. Amândoi sunt Moşi, pentru că vin din negura timpului, au în imaginarul popular bărbi albe până în pământ, sunt darnici şi cutreieră în aceste zile lumea aducând bucurie.
Obiceiul bradului împodobit, de dată mai recentă, a prins rădăcini, în sate podoabele fiind confecţionate din materiale la îndemână, între care firele de cânepă, conurile de brad, hârtia, covrigii şi nuielele devin materie primă pentru îngerii, steaua sau coşuleţele prinse de crengi.
În ziua de Ajun, la ţară se coc cozonacii, iar rachiul este prohibit, fiind invenţia diavolului.

Ceremoniile culinare de Crăciun sunt legate în primul rând de colaci şi de turte, pâinea devenind un simbol sacru. Ei sunt mâncaţi la ospeţele rituale, sunt daţi colindătorilor şi împărţiţi pentru sufletele morţilor. Colacii sunt în general rotunzi, dar în unele locuri pot avea formă de potcoavă sau de stea, întruchipând Soarele, Luna şi stelele de pe cer. Sunt făcuţi din făină, apă şi sare. În Moldova, turtele frământate din aceleaşi ingrediente sunt apoi înmuiate în sirop făcut din miere (iar la casele mai simandicoase şi cu vanilie sau o cană de ceai de tei, iasomie şi petale de trandafir) şi sunt presărate cu nucă prăjită sau mac.
După terminarea slujbei de Crăciun, la întoarcerea de la biserică şi după împărţirea de colci şi caltaboşi, se aşterne masa. Mâncărurile tradiţionale erau (şi sunt încă) sarmalele cu carne de porc în varză murată, toba, cârnaţii proaspeţi sau puţin afumaţi, şi sângeretele, iar la desert, cozonac. Ele au, în unele cazuri, şi pitoreşti nume metaforice, iar unele sunt învestite cu puteri speciale. Printre acestea din urmă se numără sângeretele, pentru că după credinţele populare, la unele sărbători vederea sângelui este benefică. Se spune că, dacă nu auzi de Ignat guiţatul porcului tăiat, trebuie să te înţepi la un deget, ca să vezi fie şi numai o picătură de sânge.
Făcut din sângele porcului, carne grasă, slănină, şorici şi orez, aromat cu piper, cimbru şi ienibahar, sângeretele se aşază pe masă alături de caltaboşul, numit şi „Traista lui Crăciun”, la care sunt folosite măruntaiele animalului: inimă, bojoci, ficat, splină, carne foarte grasă, ceapă, şorici, orez fiert, amestecate, în afară de piper şi ienibahar, cu măghiran. De câtă preţuire se bucură toba vedem şi din numele ei de „caş de cap”, iar la sarmale se dovedeşte priceperea gospodinelor. Mari, fierte la un loc cu carne afumată, mărar şi cimbru, ca în Transilvania, umplute cu carne în care se pune şi morcov, pastă de roşii, ardei iute, orez şi vin, aromate cu mărar, cimbru şi foi de dafin în Muntenia sau mici şi elegante în Moldova, ele se servesc fierbinţi, cu mămăligă, cu sau fără smântnă, după obiceiul locului. Şi cârnaţii au reţete diferite de preparare, după regiune. Şi, bineînţeles, nu există Crăciun adevărat fără piftii sau răcituri. În ceea ce priveşte cozonacii, regină rămâne Moldova. Reţeta lor, oferită de Păstorel Teodoreanu, cuprinde nu mai puţin de 150 de ouă.
Începând din ziua de Crăciun, copiii umblă cu „Steaua”, iar tinerii, cu Vicleimul. „Stelarii” au pe cap corone de hârtie poleită, iar Irozii cu Vicleimul poartă în unele părţi ale ţării un chivot în forma unei biserici, din speteze din scânduri lipite cu hârtie unsă cu untdelemn, ca să devină transparentă, prezentând-l pe Irod în grădina sa, înconjurat de ostaşi, şi simbolizând „Uciderea pruncilor”. Tinerii imaginează mici scenete în care reprezintă Naşterea lui Iisus şi venirea magilor călăuziţi de stea, primirea lor de către Irod şi încercarea acestuia de a afla de la ei locul Naşterii Domnului.
În zilele noastre Crăciunul tradiţional al satelor ajunge în marile oraşe doar prin târguri, la care poţi găsi preparate tradiţionale pe care gospodinele nu le mai pregătesc în casă. La rândul lor, târgurile devin locuri eterogene, în care nostalgia tradiţiei şi bucuria sărbătorilor se îngemănează. Numite „Târgul cadourilor de iarnă”, „Târgul cadourilor de Crăciun”, „Cred în Moş Crăciun”, „Atelierul lui Moş Crăciun”, „Târgul Tradiţiilor de Crăciun”, ele atrag vizitatorii cu produse de artizanat, dulciuri, tablouri, suvenire de sezon, jucării, decoraţii pentru brad, cadouri diverse, dar şi creaţii ale unor artişti non-conformişti.
Victoria Anghelescu (cotidianul.ro)