Din Salobrena până în Alhambra sunt cam 75 de kilometri pe care i-am parcurs repede pe o autostradă (A 44) ce are în ”dotare” câteva tuneluri și multe viaducte, dintre care cel mai lung măsoară 1.495  metri. Unele dintre viaducte sunt foarte înalte, șoseau se sprijină pe stâlpi zvelți din fier-beton, doar cei centrali fiind legați prin niște cupole arcuite. Constructorii au reușit performanțe admirabile, lucrările par adevărate opere de artă în domeniu, mai ales dacă le privești de jos sau din lateral. Impresia lăsată este că infrastructura viaductelor este prea suplă ca să poată suține asemnea deschideri pe care e așezată partea superioară, autostrada, ”călcată” în fiecare minut de zeci de autovehicule. Am spus-o și cu alte ocazii, sudul Spaniei beneficiază de o rețea uluitoare de autostrăzi și drumuri, cum rar mai întâlnești prin alte părți ale Europei.

Am venit până în Granada având ca obiectiv unic vizitarea Palatului Alhambra, dar nu ne-am putut gândi că vom întâmpina atâtea greutăți, unele obiective, altele aparținând de administrarea proastă a monumentului. La intrare am stat la rând aproape trei sferturi de oră pentru a cumpăra bilete. Din motive necunoscute nouă, funcționau numai două ghișee, unul care deservea persoanele care și-au făcut rezervare prin Internet, celălalt, oameni de rând ca noi care nu cunoșteau ”obiceiurile casei”. Un cerber dotat cu pistol, cătușe, telefon și cartușe la vedere prinse în centură, coordonează accesul la cele două case, astfel încât să nu fie mai mult de patru persoane la un ghișeu. Nenorocirea e că angajatele nu se prea descurcă cu limba engleză, plata (13 euro/adult) nu se poate face cu cardul și de aici apar întârzierei nejustificate. Pe bilet, casierița încercuiește cu pixul ora de intrare în palat, dar, dacă nu cunoști spaniola nu prea știi despre ce e vorba, explicațiile în engleză fiind lapidare, trunchiate și imposibil de auzit de după geamul gros de sticlă. Normal, cei care nu știu despre cum stau lucrurile, dau buzna la coada de zeci de metri de la intrare în palat. Numai că, după ce ajung acolo, află că nu pot intra la ora 16, să zicem, ci doar la ora 18, cum a hotărât casierița. Nu-i vorbă, sunt destule alte obiective de văzut în cadrul complexului, dar vizitatorii își pierd vremea inutil stând la cozi interminabile, așa că nu le mai rămâne timp pentru nimic altceva. La terminarea vizitei te duci cu tichetul să achiți costul parcării. Toată lumea merge, cum este și normal, la cel mai apropiat chioșc, dar esti trimis în altă parte, unde ajungi după urcarea unor scări ce tind spre verticală. După kilometri făcuți în incinta palatului, numai asta îți mai lipsește. Bineînțeles că nici aici nu se poate plăti cu cardul… Din ceea ce am văzut și am simțit pe propria piele, cred că la acest capitol este un adevărat dezastru ce provoacă nemulțumiri majore în rândul turiștilor. Normal ar fi ca autoritățile spaniole să ia legătura cu firme de profil din Anglia sau Germania pentru a gestiona cum se cuvine aceste probleme, dacă ele se dovedesc a fi incapabile.

Alhambra este formată din patru părți distincte: fortăreața militară Alcazaba, partea cea mai veche; Palatul Nazrid; Palatul Generalife, palat de vară; Palatul lui Carol al V-lea construit în stil renascentist. Între aceste construcții se află o grădină în formă de labirint, coborâtă parcă din Rai, care îți stimulează fiecare simț prin combinațiile fantastice de culoare, lumină, sunet și miros, create de fântâni, gardul viu foarte înalt, heleșteul, florile de trandafir, caprifoi, iasomie, floarea-dragostei, etc.

Zidurile Palatului Nazird sunt construite dintr-un amestec de piatră și lut rezistent de culoare roșie, de unde i se trage și numele de Alhambra, cuvânt cu rădăcini arabe ce înseamnă „castelul roșu” sau ”purpuriu”. Turnurile și zidurilor înconjoară întregul deal La Sabica, palatul pare argintiu la lumina stelelor, iar la cea a  soarelui se tranformă în auriu. Musulmanii susțin o variantă potrivit căreia culoarea particulară a Alhambrei ar veni din faptul că fortăreața s-ar fi construit la lumina torțelor, reflecția acestora fiind cauza adevărată a prezenței roșului și purpuriului. Mă rog, tot arabul s-a născut poet.

Inițial, Alhambra a fost ridicată în scopuri militare, fiind o „alcazaba”(fortăreață) cu patru porți, 23 de turnuri, șapte palate, casele muncitorilor, ateliere, băi (o parte din ele se pot vizita), școală și moschei. Multe dintre acestea au dispărut, dar palatele sunt încă în stare excepțională. Carol al V-lea și-a construit propriul palat imperial lângă cel maur, cu o curte interioară circulară, asemănătoare arenelor pentru coride, care reprezintă Imperiul Universal, globul. Încăperile adăpostesc astăzi două muzee, dar din cauza timpului scurt am putut vedea doar Museo de Bellas Arte, o frumoasă expoziție cu operele unor artiști din Granada, eclipsată evident de măiestria artei maure din apropiere. Carol n-a locuit niciodată aici, preferând să stea cu familia în alte palate, cel din Alhambra fiind folosit doar ca loc pentru desfășurarea unor ceremonii. Fără să fiu partizanul nimănui, palatul renascentist a lui Carol nu își găsește locul într-o ”lume maură”, fiind un apendice într-un mediu ce nu i se potrivește. E clar că aici s-a forțat nota, la fel cum s-a procedat și cu amplasarea unei biserici gotice în același areal. Nu ține figura, cele două clădiri fiind niște intruși în decorul de basm din ”O mie și una de nopți”.

Alhambra s-a construit începând cu anul 1238, atunci când în Granada a venit primul suveran nasrid, Muhammed ben Nazar. Fiul său Muhammed al II-lea o va fortifica. Apogeul este atins în secolul XIV, în timpul regilor Youssouf I și Muhammed al V-lea care ridică cele mai prestigioase părți ale edificiului, între 1333 și 1354.  În 1492 regii catolicii Fernando și Isabela au intrat în Granda după șase luni de asediu al orașului, regele-copil Boabdil fiind izgonit în exil împreună cu mama sa. Se spune că mama regelui, uitându-se pentru ultima dată înapoi către Granada din trecătoarea numită acum El Suspino del Moro (ultimul suspin al maurului), a vărsat o lacrimă. Astfel s-au încheiat opt secole de domnie maură asupra Andaluziei. Noii stăpânii au încercat prin toate metodele să șteargă urmele Islamului din teritoriile recucerite de către creștini după căderea Granadei, dar  palatul maur era atât de frumos încât nu a putut fi distrus și a rămas în folosință ca palat regal al acestora.

De-a lungul timpului, i-au fost adaugate numeroase anexe si construcții, astfel incat putem spune că Palatul Alhambra a evoluat și după alungarea (1570) maurilor din Andaluzia. Grădinile palatului au fost plantate de către mauri cu trandafiri, portocali și mirt, dar cea mai impresionantă trăsătură au căpătat-o după 1812, odată cu plantarea pădurii de ulmi englezești.

Nu-i ușor să vizitezi palatul. Prima impresie este aceea de construcție confuză, ridicată alandala, fără a respecta cu rigurozitate niște proiecte arhitecturale clare, precise. La un moment dat ai impresia că te afli exact în același loc, că nu se schimbă nimic trecând dintr-o încăpere în alta. Palatul are mai multe săli, toate dreptunghiulare, legate între ele prin vestibule și coridoare secrete, dispuse în jurul celor două adevărate bijuterii: Curtea mirților și Curtea leilor. Am vizitat câteva castele din Anglia, dar în niciunul n-am avut starea ciudată de iritare, poate chiar enervare de aici, pentru că nu reușeam să deslușesc ”misterul” Alahambrei. Avem de-a face mai degrabă cu o artă a decorațiunii, cea arhitectonică fiind de nebăgat în seamă, ne ieșind cu nimic în evidență. Foarte multă sobrietate exterioară, după care ochii și mintea se minunează cu decorul interior absolut fascinant ce abundă de componentele artei arabe clasice: decorarea florală stilizată, caligrafia și motivele geometrice. Tavanele cu stucaturi complex sculptate, frizele, capitelurile, galeriile, mozaicurile cu motive geometrice și perspective infinite, constituie apogeul stilului maur în Spania.

Lumea vine ca la un important meci de fotbal. Sunt grupuri organizate care beneficiază de prioritate și de ghid competent. Sunt foarte mulți arabi, musulmani de culoare, asiatici, oameni de toate vârstele și națiile. Se stă la rând la greu, aglomerația e mare, uneori este imposibil să faci o fotografie și să nu prinzi vreo persoană în cadru. Alhambra este pe locul doi în Spania, după Muzeul Prado, la numărul de vizitatori. Un ”atelier” al industriei spaniole de turism în care se produc bani cu nemiluita zi și noapte, pentru că Alahambra are program nonstop. Ba noaptea este și mai ieftin, un bilet costând doar opt euro. Și când te gândești că între secolele 18 și 19, Alhambra a fost lăsată în paragină, faimoasele și inestimabilele sale încăperi devenind taverne sau fiind populate de hoții și cerșetorii din regiune. Apogeul stricăciunilor a fost consemnat după încoronarea lui Napoleon Bonaparte, trupele franceze au transformat Alhambra în adevărate bărăci în care stăteau caii și diverse materiale. Și ca nesimțirea față de istorie să fie completă, în timpul retragerii, soldații au minat o parte din cele 23 de turnuri și le-au aruncat în aer. ”Opera” de distrugere a fost desăvârșită în cazul a două turnuri, Torre de Siete Suelos (Turnul celor șapte suflete) și Torre de Agua (Turnul apei), care au fost făcute una cu pământul. Și pentru că și spaniolii fac parte (ca și noi) din Ginta Latină, abia în 1879 au declarat Alhambra monument național. Din acel moment lucrurile s-au schimbat radical, capetele luminate și-au dat seama de comoara pe care o au în bătătură, au lăsat deoparte resentimentele naționaliste față de arabi,adevărații constructori, astfel că Alhambra a fost protejat, restaurat, chiar îmbunătățit pe alocuri, prezentându-se astăzi vizitatorilor în toată splendoare lui.
Grigore Ciascai, Salobrena, 2 septembrie 2012