Peste tot în lumea democratică, pierderea alegerilor de către un partid produce semnificative selecţii în linia întâi, printr-o logică a bunului-simţ. O asemenea mişcare implică nu numai o exigenţă internă, ci şi un respect faţă de standardele morale, cultural-politice, faţă de întreaga societate. Nu doar frica de mişcările de stradă sau fenomenele crizei ţin o mişcare politică în formă. În această selecţie naturală a reprezentanţilor se află esenţialul motor al democraţiei, al corectitudinii.
Imobilismul politic din România, prezent la nivelul tuturor partidelor, poate fi una din cauzele principale ale eşecului social. Realmente legată de corupţie, susţinută financiar de aceasta, viaţa politică dâmboviţeană nu are cum să o rezolve sub niciun chip. Fiecare politician român al zilei este un stâlp al degradării prezentului României. De la preşedintele ţării la fiecare preşedinte de partid, s-a format un zid care izolează cetăţeanul de relaţia firească pe care trebuie să o aibă cu sentimentul apartenenţei la societate.
Cum să vină schimbarea, când partidele politice româneşti au monopolizat, ca mai ieri partidul comunist, orice reforme, aruncându-le în derizoriu. Agenda publică naţională este atât de încărcată încât permite continuu demagogiei să fie cheia succesului electoral. Discursul politic, de la stânga la dreapta, nu conţine aproape nimic, nicio soluţie pentru redresarea ţării. Alternativele propuse sunt în din acelaşi aluat, conţinând componentele patologice ale trecutului.
Sub acest spectacol grotesc se află o naţiune manipulată, contrariată în fiecare clipă. Resemnarea în faţa faptului că nu se poate face nimic reprezintă principala dominantă toxică, tot mai accentuată cu fiecare eveniment. Conturul întunecat al celor care au făcut politică în ultima jumătate şi ceva de secol este compact. Invocarea marilor puteri, de la SUA sau Rusia, drept vinovate de distorsionarea actului social, a vieţii publice, vine în susţinerea unei propagande care afectează politica externă, legitimând o întreagă clasă de parveniţi. Între altele, constatăm că diplomaţia românească actuală se reduce la nivelul unei activităţi consulare, şi aceasta lipsită de performanţe administrative în relaţia cu cetăţeanul.
Distrugerea presei stă la baza acestui regim cu accente dictatoriale, anarhice. Jurnalismul mai este confundat de către putere cu simpla propagandă. Pe de altă parte, o bună parte a ceea ce constituie presa românească s-a afiliat puterii, din motive imposibil de acceptat pentru situarea presei libere. Suntem ţara europeană în care libertatea cuvântului a fost şi este reprimată sistematic, implicarea în distorsionarea mesajului fiind deja un loc comun. Niciunul dintre liderii europeni sau români nu are frământări în legătură cu situaţia presei româneşti aduse în incapacitate de funcţionare. Dictatura politicului oficializat a supus până la anihilare modalităţile de existenţă a reacţiei publice. Astfel, legitimitatea partidelor politice actuale pare a fi doar un fapt juridic.
Televiziunea publică, radioul, în loc să fie obligate a deveni veritabile instituţii de jurnalism, şi-au încărcat redacţiile cu toată clientela posibilă, ajungând, astfel, într-o situaţie explozivă. În măsura în care puţini par dispuşi la o reformă reală în aceste instituţii, la conectarea acestor instituţii la realitate. În fapt, măsura reducerii de personal este cumva lipsită de sens dacă nu este susţinută de o reformare profesional-democratică. Încă o glumă sarcastică, spre debarcarea unora în avantajul altora.
Regimul actual a încurajat confiscarea structurilor publice într-un mod greu de imaginat. De la primării, ministere, uniuni de creaţie, regii, servicii, la structura guvernului, principala preocupare strictă s-a dovedit a fi profitul personal. Toate mediocrităţile, toate slugile unor personaje controversate, depăşite de istorie, s-au văzut cu limuzină şi şofer, vacanţe, prime etc. din fonduri ale unei colectivităţi aduse în colaps. Fiecare dintre noi, oriunde s-a aflat în aceşti ani, a văzut evoluţia ilară, sălbatică, a unor inşi ajunşi la o putere absolută, diabolică. O putere pe care numai frisonanţii ani ‘50 au generat-o. Unde în Europa se mai poate întâmpla aşa ceva? Cu certitudine, nicăieri!
Se remarcă o ierarhizare aberantă care face nefuncţională întreaga ţară. Viaţa socială în România a ajuns într-o situaţie morală nu foarte diferită de aceea din preajma anului 1989. Învingătorii zilei sunt racolaţi din toate mediile, dovadă că un sistem subteran lucrează, a fost reactivat. Aici pare a fi marea dramă. Iluzia acestui regim că deţine controlul îşi arată tot mai mult cinismul în toate împrejurările. Ultimele luni au dovedit, pe faţă, în ce lume trăim. Solidarizarea pentru o lume normală, în care nu trebuie să fii politruc pentru a exista, reprezintă singura opţiune. Orice lider trebuie scos din molipsitoarea paranoie ceauşistă printr-o terapie a revoltei reale, printr-o democratizare a partidelor politice, a mediului decizional. Oferta momentului este plină de conserve cu termen expirat.
România este blocată prin legi, prin mentalităţi, prin oamenii care au slujit trecutul. Invocarea gloriei într-un domeniu de activitate pentru a fi folosit drept kamikaze este un alt aspect terorizant al fostului lagăr comunist, care încă funcţionează. Demitizarea omului politic ar trebui să fie principalul obiectiv al reformei. Demagogia stângii şi cinismul aşa-zisei drepte româneşti actuale formează acelaşi cartel al fraudei şi lipsei de onestitate. O ruptură la scara istoriei ar crea breşa necesară spre adevărate proiecte.
A face alianţă cu Gigi Becali, mângâiat părinteşte de venerabilul nostru confrate Mircea Ionescu Quintus, este la fel cu speranţa celor care au crezut în nebunia lui N. Ceauşescu drept argument salvator şi scuzabil.
Crin Antonescu ar trebui trimis să pască oile, pentru că de partid se va ocupa lucifericul enoriaş din Pipera.
Ioan Vieru
