Religie
Ortodox = Sf. Mc. Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;
Sf. Mc. Onisifor şi Porfirie; Sf. Ier. Nectarie Făcătorul de minuni (Post)
Romano-catolic = SFINŢIREA BAZILICII DIN LATERAN; Sf. Teodor, soldat m.
Reformat(Calvin) = Tivadar.
Greco-catolic = Sf. m. Onisifor şi Porfirie; cuv. Matrona şi Teoctista din Lesbos.
Mozaic = 12. Kheshvan 5772.
Musulman = al-‘arb`a’: 12. Dhu l-Hidjdja 1432.

Sãrbãtori
Ziua Independenței în Cambodgia (1953)
Ziua Internaționalã de luptã împotriva rasismului

Evenimente
1330: La Posada, oastea lui Basarab I a început lupta cu oștirea ungarã condusã de Carol Robert de Anjou, care se retrãgea spre Transilvania
1376: Primele statute de breaslã pãstrate din Transilvania. Ele aparțineau breslelor din Sibiu, Sighișoara, Sebeș și Orãștie
1799: Revoluția francezã: Loviturã de stat („18 brumar”). Directoratul este înlãturat și înlocuit cu Consulatul; instaurarea dictaturii burgheziei
1857: Deputații pontași din Adunarea ad-hoc a Moldovei, în frunte cu Ion Roatã, au depus o jalbã pe biroul Adunãrii, cerând, printre altele, desființarea „boierescului”
1877: Armata românã cucerește reduta otomanã de la Rahova
1888: Criminalul londonez Jack Spintecatorul a ucis ultima lui victimã, pe nume Mary Jane Kelly
1918: Împãratul Wilhelm al II-lea abdicã dupã revoluția germanã iar Germania este proclamatã Republicã
1923: „Puciul de la berãrie”, condus de Adolf Hitler, este înnãbușit la München
1938: În Germania, „Noaptea de cristal” – mare pogrom împotriva evreilor, dispus de statul hitlerist
1961: România a devenit membra a Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agriculturã (FAO)
1989: Barierele dintre Germania de Est și cea de Vest au fost deschise
1994: Descoperirea elementului chimic darmstadtium
2003: O eclipsã totalã de lunã este vãzutã în America, Europa, Africa și Asia Centralã

Nașteri
Regele Eduard VII al Angliei
1389: Isabella de Valois, reginã consort a Angliei (d. 1409)
1799: Gustavus, Prinț Moștenitor al Suediei (d. 1877)
1811: Alexandru Hâjdeu, scriitor rus din Basarabia (d. 1872)
1818: Ivan Turghenev, romancier, poet, dramaturg rus (d. 1883)
1841: Regele Eduard VII al Angliei (d. 1910)
1885: Velimir Hlebnikov, scriitor rus (d. 1922)
1899: Gheorghe Ștefan, istoric și arheolog (d. 1980)
1915: André François, grafician și ilustrator de cãrți pentru copii francez (d. 2005)
1929: Imre Kertész, scriitor maghiar, laureat al Premiului Nobel
1933: Lucian Pintilie, personalitate de marcã și personaj singular în peisajul teatrului și cinematografului românesc contemporan
1934: Carl Sagan, astronom și scriitor american (d. 1996)
1952: Jack Szostak, laureat al premiului Nobel pentru medicinã în 2009
1964: Nicolae Pãun, politician român de etnie rromã

Decese
1918: Guillaume Apollinaire, poet, scriitor francez (n. 1880)
1940 – A murit Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1937-1940. A dus o politică de conciliere faţă de Germania hitleristă, încercînd să evite declanşarea unui război în Europa. Acordul de la Munchen, semnat la 23.09.1938, alături de prim-miniştrii Franţei şi Italiei, Edouard Daladier, respectiv Benitto Mussolini, prin care era cedată Germaniei partea de sud a Cehoslovaciei, nu l-a oprit pe Hitler să formuleze noi pretenţii teritoriale, după ocuparea capitalei cehoslovace, de data aceasta faţă de Polonia. Atacul asupra Poloniei, la 01.09.1939, a însemnat declanşarea celui de-al doilea război mondial (n.18.03.1869).
1952: Chaim Weizmann, primul președinte al statului Israel (n. 1874)
1953 – A murit conducatorul arab Abd Al Aziz Ibn Saud, emir din Nejd si imam al wahhabitilor. El a eliberat la începutul secolului XX cea mai mare parte a Peninsulei Arabiei de sub stapânirea otomana si a fondat, în anul 1932, Regatul Arabiei Saudite. Un an mai târziu, avea sa inaugureze epoca extractiilor petroliere masive din aceasta regiune, asigurând regatului saudit unul dintre primele locuri între tarile bogate ale lumii (n.24.11.1880).
1953: Dylan Thomas, poet englez (n. 1914)
1970: Charles de Gaulle, general și politician francez (n. 1890)
1977: Kovács György, actor român (n. 1910)
1991: Yves Montand, actor francez (n. 1921)
2006 – A murit Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG; a condus serviciile de informaţii din cadrul Securităţii de Stat (STASI) între anii 1958-1987, supranumit „omul fără faţă”, deoarece Occidentul nu a dispus de o imagine fotografică a acestuia decât în anii ’80 (n.19.01.1923).

Personalitatea zilei – Charles de Gaulle

Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era fiul lui Henri, professor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistență antigermană, și o soră, pe care mai tîrziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană.
Alegînd cariera militară în 1908, de Gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri de abiturienție la Școala de elită din Saint-Cyr și face 4 ani de studii și cîteva luni de practică de unde iese în 1912 diplomat. Tot în 1912 el se încorporează în infanterie și anume este repartizat în al 33-lea batalion de infantarie la Arras, unde se află în subordonarea colonelului Pétain.
Locotenent la începutul Războiului, el e numit căpitan în ianuarie 1915. Rănit după prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, el revine în al 33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda cu compania a 7-a. La 10 martie 1915 el este din nou rănit la mîna stîngă, pe Somme. Decis să ia totul în mîinele sale, el se va dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament și va ordona deschiderea focului spre tranșeele dușmanilor. Acest act îl va costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcțiilor sale. Libertatea și curajul, inteligența și capacitățile sale strategice, atitudinea sa față de război l-au diferențiat astfel încât comandamentul batalionului i-a propus să execute funcția de adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916 batalionul lui este atacat și aproape distrus de inamic în timpul apărării satului Douaumont de pe lângă Verdun. Compania sa este decimată în timpul acestei bătălii, iar cei rămași în viață sunt încercuiți de germani. Conform versiunii oficiale, de Gaulle încearcă o ofensivă, dar violența bătăliei îl obligă să sară într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemții îl identifică și după o împușcătură de baionetă, el este rănit la piciorul stâng. Luat de trupele germane de pe front, el este îngrijit și internat. Un soldat din compania sa istorisea o altă versiune a tuturor celor întîmplate: “Noi am fost încercuiți și sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, noi am fost obligați să ne înapoiem”.
Charles de Gaulle își continuă cariera sa militară. Din 1919 pînă în 1921, de Gaulle este trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta independența, unde participă la formarea noii armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de atmosfera brutală, antisemită și pogromistă, fapt care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale și fapt redat în al doilea volum a lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La întoarcere, căpitanul de Gaulle începe să predea lecții despre arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, pînă ce în 1922 este admis la Școala Superioară de Război.
La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la Calais pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu care avut 3 copii.
Colonel în 1937, el este numit în fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri din Metz. În urma declarației de război dintre Franța și Germania la 3 septembrie 1939, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de tancuri.
La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistență. Cabinetul britanic se opune inițial ideii, care este însă susținută de Winston Churchill. În Franța, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea inițială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22 iunie 1940.
În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez.
În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965.
De la 14 mai la 18 mai 1968, de Gaulle a efectuat o vizită în România, renunțând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absența sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanți au blocat practic Franța, în timp ce Sorbona și Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacție din partea poliției. Singur la comanda statului și a majorității parlamentare, Pompidou părea să fi devenit adevăratul conducător al statului, nemaiconsiderând necesar să facă referință la general.
La întoarcerea sa așteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle își decepționează chiar și pe cei care-i erau credincioși necondiționat, apărând depășit și nehotărât, fără acea vivacitate și eficacitate a reacțiilor care-l caracterizau de obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudența lui Pompidou și fermitatea pe care o predica el însuși. Așteaptă seara zilei de 24 pentru a vorbi în public și pentru a anunța măsuri care erau deja caduce de mai multe zile și care nu răspundeau preocupărilor momentului. În aceeași seară, incidente violente au izbucnit la Paris, unde se vor produce câteva sute de răniți și se vor ridica baricade.
Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valéry Giscard d’Estaing, a obținut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: „Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază”.
Acest comunicat este ultimul act public al „omului apelului de la 18 iunie 1940”: pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, își petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranței, care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o existență retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima și încrederea sa.
Călătorește de asemenea în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanțelor internaționale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.
La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul suferă o ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viață. Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa „Franța văduvă”, este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.

Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convențiilor sociale:
„Doresc să fiu înmortmântat la Colombey”.
„La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!” – ministrul francez de finanțe, Valéry Giscard d’Estaing, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
„Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19… Nimic altceva”.
Pagină realizată de Grigore Ciascai