În orice parte a lumii arunci o privire mai atentă, poți găsi informații și materiale care să ateste existența bonsaiului, modul în care a evoluat, mergându-se pe urmele sale de la semnificația sacră și religioasă de la care a pornit, până la punctul în care a devenit indispensabil noțiunii de design așa cum îl cunoaștem astăzi. Întregul său traseu, fie el tradițional, fie contemporan nouă, este cert că stă sub acest semn al inovației, al creării de artă pură și al imaginației pe care o deține umanitatea, cu scopul de a uni natura – omul – arta – divinitatea, într-un singur produs finit.
Atunci când se vorbește despre locul în care a luat naștere arta bonsaiului, se prezintă originea sa japoneză, ceea ce este adevărat, dar puțini sunt cei care știu că, de fapt, există în spatele ei un sprijin și o sursă de inspirație originară în China și anume, arta pun-sai. Totul a început, inițial, cu dorința chinezilor de a marca relația sacră dintre natură – divinitate – om, confecționând din faianță anumite boluri, tăvi, numite pun (mai sunt întâlnite și variantele de pen sau pan) care să ocupe acest rol de suvenir sfințit care să circule prin comunitate. Asta este ceea ce se întâmpla în China cu aproximativ 5000 de ani în urmă.
În următorii 1000 de ani, materialul ales pentru ceea ce noi numim pun a fost bronzul, iar aceste manifestații ale artei căpătaseră rol religios, politic și ceremonial. Puțin mai târziu, cu aproximativ 2000 de ani în urmă, grație Teoriei Celor Cinci Elemente invocată în China, s-a descoperit posibilitatea de a reproduce peisaje din natură în miniatură. Comerțul începe să-nflorească sub conducerea împăratului Han, pătrund în țară mai multe tipuri de plante aromatice, dar și tămâie, iar ca urmare a acestui pas spre modernizare, se creează un nou model de tăvi sub forma piscurilor montane care se ridicau deasupra valurilor și simbolizau sălașurile Nemuritorilor și în care se ardea tămâia. Capacele detașabile ale acestor vase erau adesea acoperite de portrete stilizate ale unor figuri legendare care escaladează pe părțile laterale ale dealurilor împădurite. Se pare că au fost descoperite, ulterior, capace de acest tip, făcute din piatră de data asta, acoperite cu licheni sau alte tipuri de mușchi deja atașați vaselor.
Acesta este momentul în care locuitorilor din China le vine ideea de a planta copăcei în aceste recipiente, pentru început accesibile doar elitei societății tradiționale, care au început să circule drept cadouri extrem de valoroase, la nivel internațional. Astfel, arta începuse deja să se dezvolte și să capete o oarecare configurație, însă, nu avem documente oficiale care să ateste acest lucru.
În Japonia, peisajele în miniatură ajung acum aproximativ 1200 de ani, ca suveniruri religioase, iar descoperirea lor a fost atât de captivantă pentru ei, încât imaginația le-a început repede să zburde și reușesc să inaugureze ceea ce ei numeau hachi-no-ki, adică copacul vasului. În scurt timp, toți japonezii, de la liderii militari, la țăranii de rând au început să planteze tipuri de copăcei sau azalee în diferite vase create chiar de ei. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în capitala Kyoto a început să aibă loc anual un spectacol pentru copacii tradiționali din ghiveci, reprezentați de pinii pitici. Aceștia erau crescuți și înfrumusețați până la cel mai mic detaliu, erau aduși la spectacol, acolo unde oameni de pretutindeni veneau și-l alegeau pe cel care creiona cel mai bine arta în toate formele ei.
În jurul anilor 1800, un grup de învățați chinezi a poposit în Japonia tocmai pentru a împărtăși idei de stiluri noi în ceea ce privește copacii în miniatură, fiind, totodată, și cei care numesc aceste plante Bonsai pentru a-i diferenția de tipurile de copaci (hachi-no-ki) care se cultivau în masă până atunci. Important este acest moment, deoarece este momentul în care bonsaiul devine un meșteșug, o piesă principală în design, îndepărtându-se ușor de caracterul mitic și religios sub care a luat naștere, dar, păstrându-se pacea și liniștea pe care pasiunea de a lucra și de a deține o astfel de plantă o aduce. Există chiar și un oraș aflat în inima Japoniei ce poate fi vizitat și astăzi, Omiya Bonsai, ce a luat naștere în jurul anului 1923 și care a devenit rapid centrul cultural japonez ce se ocupă doar de această plantă mirifică.
În Europa vestică, această artă ajunge la puțin după anul 1600, dar începe să fie exploatată la maximum începând cu anul 1876, prin intermediul cărților care deja se tipăriseră și care circulau neîntrerupt, călătorilor, turiștilor entuziasmați, expozițiilor care aveau loc la Paris, Chicago sau San Francisco, al profesorilor care vizitau Japonia și care se întorceau la elevii săi pentru a-i învăța diferite tehnici inedite sau pentru a crea unele noi.
Astăzi, există peste 1200 de cărți scrise despre arta bonsaiului, în peste 26 de limbi, reviste de specialitate, sute de site-uri și blog-uri ce promovează și informează populația despre acest subiect, magazine de specialitate sau florărie online de unde poți achiziționa unul sau mai mulți bonsai, care, în plus, vin la pachet cu ponturi despre cum să ajuți la dezvoltarea acestei arte care ar putea să mai continue mii de ani.
Bonsaiul poate fi considerat, fără dar și poate, o artă ce a luat naștere acum mii de ani, dar care este departe de a lua sfârșit, reprezentând, până la urmă, viziunea noastră asupra naturii și a întregului univers, dar varianta în miniatură.
