Ieri, la Salonul Artelor de la Biblioteca Judeţeană s-a desfăşurat cenaclul „Eseul meu antiviolenţă” organizat cu prilejul Zilei Politiei Romane. Au fost prezentate 16 eseuri, elevii dovedind multă creativitate şi originalitate în abordarea temei, aspecte care au fost apreciate atât de auditoriu cât şi de juriu.

Locul I: CĂRBUNAR VALERIA – Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny”, Clasa XII B

Locul II:  PĂUN ELENA – Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu”, Clasa XI G

Locul III: POP AMALIA – Colegiul Naţional ,,Vasile Lucaciu”, Clasa X E

Menţiune: FILIP OANA – Colegiul Naţional ,,Gheorghe Şincai”, Clasa XII H

Prin bunăvoinţa Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”  şi a cotidienelor locale elevii au fost premiaţi cu cărţi iar Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş a oferit diplome tuturor participanţilor, profesorilor îndrumători şi membrilor juriului:

– Profesor Valeria Bilţ – Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş

– Alina Andreica – Cotidianul Glasul Maramureşului

– Alec Portase – Cotidianul Graiul Maramureşului

– Inspector principal de poliţie Popescu Nicolae  – Compartimentul   Psihologie din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Maramureş.

„Violenţa, problema tuturor” (menţiune)

Filip Oana Maria, Cls. a XII-a H

Prof. Coordonator: Adrian Sabău

 C.N. Gheorghe Şincai

,,Violenţa juvenilă este un fenomen tot mai des întâlnit în societatea noastră şi implică tineri din familii destrămate, lipsiţi de îndrumare şi predispuşi la astfel de acte. Acest fel de violenţă există doar în mediile sociale sărace. Acest fel de violenţă nu se poate întâmpla în lumea noastră, lumea hainelor mereu curate, a duminicilor petrecute la mall. Nu, violenţa juvenilă nu face parte din stilul nostru moral de viaţa. Pentru cei ca noi tinerii bătăuşi sunt doar un clişeu oarecum plictisitor, depăşit, iar ştirile despre acte contra societăţii par poveşti inventate pentru rating.

Imaginea asta a tânărului hoţ provenind dintr-o familie săracă, destrămată, de preferinţă şi dintr-o etnie mai puţin latină, se vinde bine. Părintele din clasa mijlocie o iubeşte, pentru că atunci când o vede, la ştiri sau la alte emisiuni, poate fii liniştit, copilul lui e bine, copilul lui e departe de aşa ceva. Copilul lui nu fură, nu se bate, copilul lui e normal. Şi dacă e norocos, părintele are dreptate, copilul lui e bine, nu fură, nu se bate. Dacă îl întrebi pe respectivul adolescent, crescut cu mâncare de la Mec şi excursii la munte, îţi va răspunde că el personal e contra violenţe, nu că s-ar întâlni cu ea prea des,  la liceul de elită la care merge nu există „acel gen de tineri”, care s-ar implica în bătăi. Poate dacă mai vorbeşti cu el o să recunoască că, desigur, mai sunt şi nişte excepţii, şi că toată lumea ştie pe cine să nu supere, cu cine să nu-şi lase lucrurile şi de la cine poate să cumpere diverse „dulciuri”. Apoi, sigur, admite că există situaţii în care singura soluţie onorabilă e bătaia, că există persoane care nu pot învăţa decât cu ajutorul pumnului, că nu e totul chiar aşa alb şi negru. Dar altfel, e complet contra violenţei, mai ales între tineri.

Dacă societatea continuă să producă astfel de adolescenţi, care se ataşează de nişte stereotipuri pentru a-şi păstra imaginea reconfortantă (imagine moştenită de la nişte părinţi pregătiţi mereu să dea vina pe „anturaj”) care îi asigură nevinovăţia, atunci violenţa juvenilă nu are cum să înceteze.  Trebuie să înţelegem un lucru: crimele comise de minori nu sunt nişte probleme de periferie, ci ne afectează pe toţi. Afectează modul în care funcţionăm ca societate, modul în care ne dezvoltăm ca indivizi. Astăzi promovăm o lume în care indiferenţa tronează, în care adeseori justiţia pare arbitrară şi societatea perpetuează stereotipuri ce încetinesc o evoluţie adevărată.

Pentru a schimba asta e nevoie de schimbarea mentalităţii colective. Pentru început e nevoie de  o  campanie de conştientizare bine gândită. Campania canadiană: „Don’t be that guy.” (Nu fi acel tip) are ca scop educarea tinerilor, şi nu numai, vizavi de agresiunile sexuale. La nici un an după iniţierea campaniei procentele arată o scădere a  agresiunilor sexuale cu 10%. Astfel de campanii pot implica vedete locale, elemente autohtone, totul ţinând de imaginaţia creatorului.

Un alt element important în lupta contra violenţei juvenile este media. Ziarele, posturile TV, de radio etc., ar trebui sa ajute la eradicare unor stereotipuri ca: violenţa juvenilă este întâlnită doar în familii distruse, o dată un criminal mereu un criminal, ş.a. , nu să le implementeze mai adânc în mentalul colectiv. De asemenea un lucru care pare să lipsească mereu în ştirile privind violenţa juvenilă, este finalitatea. Aflăm de un caz ni se prezintă amănuntele, dar e rar dată finalitatea (care este pedeapsa, cum va fi îndeplinită etc.) lucru care creează impresia că justiţia nu şi-a făcut datoria.

Tinerii trebuie să afle care sunt consecinţele exacte ale faptelor ilegale, să-şi ştie drepturile dar şi îndatoririle. Filmele educaţionale ce prezintă lecţii moralizatoare elevilor sunt folositoare, dar par adeseori regizate şi false, după părerea mea nişte întâlniri între elevi şi foşti deţinuţi, poliţişti, psihologi, ar fi mai eficiente, pentru elevi, care ar realiza că cel care stă în faţa lor e o persoană reala, care nu este atât de diferită de ei.

Există încă nenumărate măsuri pentru prevenirea violenţei domestice, şi pentru eradicarea ei (asigurarea unui loc de muncă pentru tinerii ce ies din închisoare, a unor vizite la psiholog ş.a.), lucrurile se pot schimba. Dar alături de aceste campanii şi exerciţii sociale trebuie să începem să ne coborâm de pe piedestalul pe care singuri ni l-am construit. Ne considerăm mai buni pentru că ne-am născut într-o familie mai bună, suntem privilegiaţi, nu printr-un accident al sorţii, ci pentru că merităm. Tocmai de aceea ne vine atât de uşor să judecăm lucrurile, să spunem că „a meritat-o pentru că e prost, pentru ca n-a vrut să înveţe”. Dar cel mai uşor ne vine mila, mila pentru cei care sunt sub noi, cei care nu au avut norocul nostru. Preferăm explicaţiile simple şi generice unor analize reale,  suntem mereu pregătiţi să compătimim dar niciodată să cunoaştem, deoarece milă ne face să ne simţim bine, ne face să părem plini de compasiune, angrenaţi în problemele sociale.

Eu cred că există speranţă, că putem schimba ceva. Dar această schimbare nu va începe decât atunci când vom înceta să ne ascundem în spatele unor statistici, unor idei preconcepute. Atunci când vom înţelege că delicvenţii trebuie să suporte consecinţele alegerilor făcute, dar noi, în hainele noastre de firmă şi cu telefoanele noastre noi, nu suntem în măsură să-i judecăm. „Ce aş fi făcut eu în situaţia aceea” e o propoziţie stupidă pentru că nu ai fost niciodată în situaţia aceea şi cu puţin noroc nici nu vei fi. Violenţa există peste tot, poate nu în casa ta, dar sigur în şcoala ta, pe strada ta, în oraşul tău. Violenţa e şi problema ta!”