Religie
Ortodox = Sf. 7 tineri din Efes; Aducerea moaştelor Cuv. Mc. Evdochia. (Dezlegare la ulei şi vin)
Romano-catolic = Sf. Ioan M. Vianney, pr.
Reformat(Calvin) = Domokos (Dominic).
Greco-catolic = Cei 7 tineri m. din Efes; Cuv. m. Evdochia; [Sf. pr. Ioan Maria Vianney].
Mozaic = 16th of Av, 5772; Shabbat Nachamu; Parashat Vaetchanan (in Diaspora).
Musulman = as-sabt: 16. Ramadan 1433.

Evenimente
1578: Bătălia de la Al-Kaar al Kabir (Maroc) dintre portughezi și maurii din Fez. În cursul luptei, regele Portugaliei a fost ucis. Profitând de aceasta, Spania va ocupa Portugalia în 1580 (până în 1640), anexând și imperiul colonial al acesteia.
1693: Monahul Dom Pérignon (1638 – 1715) a inventat șampania, băutură care a primit acest nume de la regiunea Champagne din nordul Franței
1704: Englezii cuceresc Gibraltarul, în timpul războiului spaniol de succesiune (Tratatul de la Utrecht le recunoaște, în 1713, posesiunea).
1789: În Franța a fost abolit sistemul feudal.
1914: Izbucnirea primului război mondial: Germania invadează Belgia; ca răspuns, Marea Britanie declară război Germaniei. Statele Unite își proclamă neutralitatea.
1919: Armata română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria
2005: Începe prima conferință internațională Wikipedia la Frankfurt, Germania

Nașteri
1290: Leopold I, duce al Austriei (d. 1326)
1792: Percy Bysshe Shelley, poet englez (d. 1822)
1805: William Hamilton, matematician irlandez (d. 1865)
1834: John Venn, matematician englez (d. 1923)
1857: Augustin Bunea, istoric și teolog român, membru al Academiei Române (d. 1909)
1859: Knut Hamsun (Knut Pedersen), scriitor norvegian, laureat al Premiului Nobel (d. 1952)
1870: Simion Sanielevici, matematician român de etnie evreiască, membru de onoare (1948) al Academiei Române (d. 1963)
1884: Balázs Béla, om de litere, ziarist, teoretician maghiar (d. 1949)
1900: Vasile Pavelcu, psiholog român, membru al Academiei Române (d. 1991)
1900: Elizabeth Bowes-Lyon, soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit și mama reginei Elisabeta a II-a (d. 2002)
1901: Louis Armstrong, muzician american (d. 1971)
1906: Marie-José a Belgiei, soția regelui Umberto al II-lea al Italiei (d. 2001)
1928: Romulus Cristescu, matematician român
1929: Yasser Arafat, politician palestinian (d. 2004)
1948: Cezara Dafinescu, actriță româncă
1954: Paul Daian, poet român
1960: José Luis Rodríguez Zapatero, politician spaniol
1961: Barack Obama, politician american

Decese
1060: Regele Henric I al Franței (n. 1008)
1526: Juan Sebastian del Cano, navigator spaniol (n. 1460)
1859: Ioan Maria Vianney, preot (n. 1786)
1875: Hans Christian Andersen, scriitor danez (n. 1805)
1879: Ștefan Micle, fizician român, profesor universitar (n. 1820)
1900: Jean Joseph Etienne Lenoir, inventator, inginer francez de origine valonă (n. 1822)
1900: Isaac Levitan, pictor rus (n. 1860)
1953: Francisc Șirato, pictor și grafician român (n. 1877)
1957: Washington Luís Pereira de Sousa, politician brazilian (n.1869)
1959: Ion Bălan, episcop român (greco catolic) (n. 1880)
1959: Nicolae Dărăscu, pictor român (n. 1883)
1977: Edgar Douglas baron Adrian, medic englez (n. 1889)
1997: Jeanne Calment, cel mai logeviv om din lume, în vârstă de 122 ani și 164 de zile (n. 1877)
2000: Victor Parhon, critic român de teatru (n. 1943)
2003: Valentina Crețoiu, soprană româncă(n. 1909)

Personalitatea zilei

Hans Christian Andersen (n. 2 aprilie 1805, Odense, Danemarca – d. 4 august 1875, Copenhaga) a fost scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre cele mai cunoscute povești ale sale se numără „Crăiasa Zăpezilor”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” și „Rățușca cea urâtă”. În timpul vieții Andersen a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să
Hans Christian Andersen a fost scriitor și poet, rămânând celebru în special pentru poveștile sale. El s-a născut la Odense, Danemarca, marți, 2 aprilie 1805. Cele mai multe surse englezești, germane și franceze folosesc numele întreg (Hans Christian Andersen), însă în Danemarca și restul Scandinaviei el este cunoscut ca H.C. Andersen. Prenumele Hans Christian este un prenume tradițional danez și este folosit ca și un singur nume, deși, la origine, a reprezentat o combinație de două nume. Este incorect să se folosească doar unul dintre cele două prenume. Este un obicei acceptat în Danemarca să se folosească, în acest nume și în câteva altele, doar inițialele. Tatăl lui Andersen credea că el ar putea avea rădăcini nobile, și conform specialiștilor de la Centrul Hans Christian Andresen, bunica pe linie paternă i-a spus că familia fusese odată pe o scară socială superioară. Oricum, cercetările arată că aceste povești sunt nefondate. Familia, după cât se pare, avea ceva legături cu regalitatea daneză, dar numai în ce privește munca la curte. Oricum, teoria că Andersen a fost fiul nelegitim al regelui persistă în Danemarca, susținută și de faptul că regele danez a manifestat un interes personal pentru tânărul Andersen și a plătit pentru educația lui. Scriitorul Rolf Dorset insistă că nu toate opțiunile au fost explorate în determinarea moștenirii lui Andersen. De mic copil Andersen a dovedit o inteligență și o imaginație sclipitoare, o trăsătură încurajată de îngăduința părinților și de superstiția mamei lui. El și-a construit un mic teatru de jucărie și stătea acasă făcând haine pentru păpușile lui, și citea toate piesele care-i cădeau în mână; printre ele erau cele ale lui Ludvig Holkberg și William Shakespeare. De-a lungul copilăriei el a fost pasionat de literatură. El era recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare și le recita folosindu-și păpușile de lemn drept actori.S-a stins din viata la 70 ani pe 4 august 1875.

În 1816 tatăl său a murit și, pentru a fi capabil să se întrețină singur, Andersen lucra ca ucenic atât pentru un țesător, cât și pentru un croitor. Mai târziu el a lucrat într-o fabrică de țigări unde colegii îl umileau spunând că este fată. La vârsta de paisprezece ani Andersen s-a mutat la Copenhaga, căutând de lucru ca actor la teatru. Vocea lui plăcută de soprană l-a ajutat să intre la Teatrul Regal Danez. Această carieră i s-a întrerupt la scurt timp după ce vocea i s-a schimbat. Un coleg de la teatru l-a recomandat drept poet, iar el a luat în serios acest lucru și a început să se concentreze asupra scrisului. Întâlnindu-l întâmplător, Jonas Collins a început să fie interesat de acest băiat ciudat și l-a trimis pe Andersen la Școala secundară din Slagelse, suportând toate cheltuielile. Încă înainte de a fi admis la Școala secundară el reușise deja să publice prima poveste „Fantoma de la mormântul lui Palnatoke”, în 1822. Deși era un elev îndărătnic, Andersen a studiat atât la Slagelse, cât și la școala din Elsinor, până în 1827. El a afimat mai târziu că acești ani au fost cea mai întunecată și mai amară parte a vieții sale. El a locuit în casa profesorului său, fiind abuzat cu scopul de a-i „forma caracterul”, și a fost îndepărtat de colegii lui de școală, fiind mult mai în vârstă decât majoritatea dintre ei, casnic și neatrăgător. Ba mai mult, el era dislexic, o cauză aproape sigură pentru dificultățile sale de învățare, mai târziu a afirmand că experiența de la școală l-a împiedicat sau l-a descurajat să scrie. Mai târziu el a învățat să vorbească aproape fluent limbile engleză, daneză și germană, precum și limbile scandinave.

În 1829, Andersen a înregistrat un succes considerabil cu o povestire intitulată „O călătorie de la Canalul Holmen la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii 1828 și 1829”. În aceeași perioadă el a publicat atât o farsă, cât și o colecție de poeme. A urmat o perioadă relativ slabă, până în 1833 când a primit o bursă de călătorie din partea regelui, făcând astfel unul dintre primele sale lungi călătorii prin Europa. La Le Locle, în Jura, el a scris „Agnete și tritonul” iar în octombrie 1834 el a sosit la Roma. Primul roman al lui Andersen, „Improvizatorul”, a fost publicat la începutul anului 1835 și a devenit un succes imediat.
În cursul anului 1835 Andersen a publicat primul fascicul al Poveștilor (daneză: Eventyr) sale care vor deveni nemuritoare. Mai multe povești care au completat primul volum au fost publicate în 1836 și 1837. Valoarea acestor povești nu a fost recunoscută imediat, și s-au vândut cu greu. În același timp Andersen se bucura de mai mult succes cu două romane publicate în aceeași perioadă:
După o vizită în Suedia în 1837, Andersen a fost inspirat de zona scandinavă și s-a dedicat scrierii unui poem în care să prezinte sentimentele de înrudire dintre suedezi, danezi și norvegieni. În iulie 1839, în timpul unei vizite pe insula Funen el a scris textul poemului „Jeg er en Skandinav” (Eu sunt un scandinav). În acest poem Andersen a surprins „frumusețea spiritului nordic și felul cum cele trei națiuni surori s-au dezvoltat gradat împreună” ca parte a unui imn național. Compozitorul Otto Lindblad a transpus acest poem în muzică și compoziția a fost publicată în ianuarie 1840. Popularitatea ei a ajuns la apogeu în 1845, după care a fost adesea cântată. Faima poveștilor sale a crescut constant; o a doua serie a început în 1838 și o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși Danemarca încă rămânea sceptică.
În 1851 el a publicat cu mare fast în Suedia, un volum cu schițe de călătorie. Un călător împătimit, Andersen a mai publicat și alte jurnale mai lungi de călătorie: „Imaginile posomorâte ale unei călătorii la Harz”, „Bazarul unui poet”, „În Spania”, „O vizită în Portugalia în 1866” etc. Ultima carte descrie vizita lui în Portugalia la cei doi portughezi Jorge și Jose O’Neill, care îi fuseseră prieteni în anii 1820, pe când aceștia locuiau în Copenhaga. În jurnalele sale de călătorie, Andersen a ținut cont de convențiile contemporane despre scrierile de călătorie, dar a dezvoltat întotdeauna specia în așa fel încât să i se potrivească propriilor intenții. Fiecare dintre jurnalele sale combină prezentările documentare și descriptive ale locurilor pe care le-a văzut cu digresiuni filozofice asupra unor subiecte cum ar fi statutul unui autor, imortalitatea și natura ficțiunii în raportul literar de călătorie. Unele jurnale, cum ar fi „În Suedia”, conțin chiar și povești. În anii 1840 atenția lui Andersen s-a reîntors spre scenă, dar fără succes. Cu toate acestea, geniul său a fost dovedit în miscelanea „Cartea cu chipuri si fără chipuri” (1840). Faima poveștilor sale crescuse simțitor; începând o a doua serie în 1838 șiu o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși țara sa de origine, Danemarca încă dovedea o oarecare rezistență la pretențiile lui.
În iunie 1847 Andersen a făcut prima sa vizită în Anglia și s-a bucurat de un succes social triumfal în timpul verii. Contesa de Blessington l-a invitat la petrecerile sale unde se puteau întâlni intelectualii și oamenii faimoși. La o astfel de petrecere l-a întâlnit pentru prima dată pe Charles Dickens. Andersen a considerat această întâlnire drept un mare privilegiu, deoarece Dickens era pe atunci cel mai mare scriitor englez în viață. Zece ani mai târziu Andersen a vizitat din nou Anglia, dar de data aceasta avea ca scop să-l viziteze direct pe Dickens. El a stat la Dickens cinci săptămâni, fără a părea să fie conștient de intenția lui Dickens de a-l determina să plece. După această vizită corespondența dintre cei doi s-a întrerupt la alegerea lui Dickens, Andersen neînțelegând niciodată ce s-a întămplat.
Andersen a căzut din pat și a fost grav rănit. Nu și-a revenit în totalitate niciodată, dar a trăit până în august 1875, când a murit în dureri groaznice în casa unor prieteni apropiați, Moritz Melchior (un bancher) și soția lui, lângă Copenhaga. Cu puțin timp înainte de moartea sa el a consultat un compozitor cu privire la muzica pentru funeraliile sale, spunând: „Cei mai mulți oameni care vor urma după mine vor fi copii, așa că faceți în așa fel încît ritmul să țină timpul cu pași mici”. Corpul său a fost îngropat la Assistents Kirkegard în zona Norrebro, Copenhaga. La data morții sale, el era un artist recunoscut și prețuit pe plan internațional. El a primit un stipendiu de la Guvernul danez cu titlul de „comoară națională”. Înainte de moartea sa se făceau deja demersuri pentru înălțarea unei statui maiestuoase în onoarea sa, care a și fost terminată și se află într-un loc central din Copenhaga. Criticul Georg Brandes l-a întrebat pe Andersen dacă intenționa să-și scrie biografia. El a răspuns că este deja scrisă în „Rățușca cea urâtă”.
Orientarea sexuală a lui Andersen este o problemă de controversă în cercurile academice. Discuția a inceput în 1901 cu articolul „Hans Christian Andersen: Probe ale homosexualității lui” de Carl Albert Hansen Fahlberg (utilizând pseudonimul Albert Hansenin) în publicația lui Magnus Hirschfeld „Jahrbuch für sexuelle Zwischenstufe” (Anuar despre ambiguitatea sexuală). Biografiile se referă de obicei la el, fie ca homosexual fie ca bisexual.
Multe dintre poveștile lui sunt interpretate ca referințe la problemele lui sexuale. Una dintre aceste povești este „Privighetoarea”, care este un tribut pentru „Privighetoarea Suedeză” Jenny Lind, o faimoasă cântăreață de operă suedeză, de care Andersen era îndrăgostit. Sentimentele ei pentru el nu erau aceleași; ea îl vedea cel mult ca pe un frate. O altă poveste este „Mica sirenă”, care își sacrifică propria viață pentru cea a prințului inaccesibil. Unii biografi cred că această poveste exemplifică dragostea lui Andersen pentru tânărul Edvard Collin, căruia i-a scris: „Tânjesc după tine ca după o frumoasă fetișcană din Calabria… sentimentele mele pentru tine sunt acelea ale unei femei. Feminitatea naturii mele și natura prieteniei noastre trebuie să rămână un mister.” Collin, care nu prefera bărbații, a scris în memoriul său: „M-am găsit incapabil să răspund acestei iubiri, și asta i-a cauzat autorului multă suferință.” Tot astfel, pasiunea nebună a autorului pentru dansatorul danez Harald Scharff și pentru Carl Alexander, tânărul duce moștenitor de Saxe-Weimar-Eisenach, nu a rezultat în parteneriate notabile. Patru dintre scrisorile lui către Carl sunt editate în antologia semnată de Rictor Norton.

Rubrică realizată de Grigore Ciascai