Religie
Ortodox = Sf. Ap. şi diac. Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena.
Romano-catolic = Ss. Victor I, pp. m.; Inocenţiu I, pp.
Reformat(Calvin) = Szabolcs, Ince, Ata.
Greco-catolic = Sf. d. ap. Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena.
Mozaic = 26. Tammuz 5771.
Musulman = al-khamis: 26. Shaban 1432.

Sărbători
Peru – Sărbătoare națională, Proclamarea independenței (1821)

Evenimente
1468: Tratatul moldo-polon. Cazimir al IV-lea s-a obligat să nu adăpostească nici un pretendent la tronul Moldovei.
1794: Execuția lui Robespierre împreună cu Saint-Just, Couthon și alți 19 adepți ai celui supranumit „Incoruptibilul”
1821: Peru își declară independența față de Spania
1868: A fost ratificat cel de-al 14-lea amendament al Constituției SUA, prin care populația afro-americană poate beneficia de cetățenie
1914: Primul război mondial: Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, fapt care a marcat începutul primului război mondial (1914-1918)
1965: Războiul din Vietnam: Președintele american Lyndon B. Johnson anunță creșterea numărului de trupe americane în Vietnamul de Sud de la 75.000 la 125.000.
1976: Cutremur devastator în Tangshan/China. Peste 250.000 de victime. Este considerată cea mai mare catastrofă seismică

Nașteri
1726: Jedediah Strutt, inventator englez; mașina de tricotat (d. 1797)
1804: Ludwig Feuerbach, filosof german, unul din precursorii marxismului (d. 1872)
1840: Edward Drinker Cope, paleontolog american (d. 1897)
1866: Beatrix Potter, scriitoare engleză (d. 1943).
1867: Charles Dillon Perrine, astronom americano-argentinian (d. 1951)
1874: Ernst Cassirer, filosof german (d. 1945)
1887: Marcel Duchamp, pictor francez (d. 1968)
1902: Karl Popper, filosof englez de origine austriacă (d. 1994)
1904: Pavel Alexeevici Cerenkov, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (d. 1990)
1915: Charles Hard Townes, fizician american, laureat al Premiului Nobel
1929: Jacqueline Kennedy, soția președintelui american John F. Kennedy (d. 1994)
1946: Linda Kelsey, actriță americană
1949: Ioana Pavelescu, actriță româncă de teatru și film
1954: Hugo Chávez, politician venezuelian

Decese
1015: Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorod-ului (970-980) și mare cneaz al Kiev-ului (980-1015) (n. 956)
1057: Papa Victor al II-lea (n. 1018)
1655: Cyrano de Bergerac, poet, eseist și dramaturg francez (n. 1619)
1723: Mariana Alcoforado, călugăriță, scriitoare portugheză (n. 1640)
1741: Antonio Vivaldi, compozitor italian (n. 1678)
1750: Johann Sebastian Bach, compozitor și organist german (n. 1685)
1794: Maximilien Robespierre, lider al Revoluției franceze (ghilotinat) (n. 1758)
1794: Louis Antoine Saint-Just, om politic francez (n. 1767)
1818: Gaspard Monge, matematician francez, creatorul geometriei descriptive (n. 1746)
1842: Clemens Brentano, poet german (n. 1778)
1844: Joseph Bonaparte, fratele mai mare al lui Napoleon și rege al Spaniei (n. 1768)
1849: Carol Albert, rege al Sardiniei (n. 1798)
1869: Jan Evanghelista Purkinje, biolog și fiziolog ceh (n. 1787)
1933: Zoltán Adorjáni, scriitor, poet maghiar din Transilvania (n. 1880)
1938: Dumitru Evolceanu, critic literar (n. 1865)
1942: Sir William Matthew Flinders Petrie, arheolog englez (n. 1853)
1945: Leon Ghelerter, medic român (n. 1873)
1946: Max Arnold (Max Wechsler), pictor român (n. 1897)
1968: Otto Hahn, chimist german, laureat al Premiului Nobel (n. 1879)
1969: Ramón Grau, președinte cubanez (n. 1882)
1970: Sir John Barbirolli, dirijor englez de origine italiană (n. 1899)
1970: Costin Nenițescu, chimist român (n. 1902)
1985: Valeria Sadoveanu, scriitoare (n. 1907)
2004: Francis Crick, om de știință englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1916)

Personalitatea zilei
Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția – d. 28 iulie 1741, Viena) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Univeristății Tehnice din Viena.
S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi, violonist în orchestra Domului San Marco, și a Camillei Calicchio.
Îmbrățișând de timpuriu calea preoției, Antonio Vivaldi a fost supranumit și Il Prete Rosso (Preotul Roșu), datorită culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referințe documentare certe, a ajuns la Veneția în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor și murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraș fie cu puțin înainte, fie după moartea soțului ei și era insoțită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani) și Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura la 15 ani și a fost hirotonit preot la vârsta 25 ani.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (așezământ rezervat orfanelor și fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 și 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740.

În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și în Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La Ospedale della Pietà, a instruit și dirijat orchestra de fete a Instituției (devenită celebră în întreaga Europă) și să compună intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.
Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracția lui afișată față de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).
Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internațională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulți călători care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe „Preotul roșu”, de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses și până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase și prețioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viața muzicală venețiana și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:
Ferdinand al III-lea al Toscanei (L’Estro armonico, 1711);
Contele Morzin (Il Cimento dell’armonia e dell’invenzione, 1725, culegere conținând Anotimpurile);
Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite și copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută și mai interesantă dintre aceste transcripții fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său.

Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și zece) a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuși, Vivaldi, practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția.
Înzestrat cu un auz excepțional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere și dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-și face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul și nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, și chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moștenit atracția pentru a face să dialogheze mai multe „coruri” de instrumente.

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creații vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traversează de la un capăt la altul nu numai creația sa instrumentală, dar și cea de scenă sau religioasă.
Dezvoltându-se la fel ca și sonata, în tipurile da chiesa și da camera, concertul baroc italian a fost alcătuit la început ca o suită din cinci părți, apoi s-a redus la trei-patru, după care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părți, având ca model tiparul uverturii italiene. Partea întâi și a treia, vor fi mișcări repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expoziții, fie complete, fie parțiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expoziții duble sau în stil fugat), în tonalități diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă, lentă, de formă binară, cu o încărcătură emoțională pronunțată, fiind în unele cazuri înlocuită de un dans precum ciaccona sau sarabanda.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariția cadenței înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-și pună în valoare calitățile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadență era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozității sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaște o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune și în restul Europei, prin creațiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franța), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel și J.S.Bach (Germania).

Prin creația sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influență puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanții săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart și Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creației instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluționat și a animat întreaga creativitate muzicală barocă venețiană și europeană.

Rubrică realizată de Grigore Ciascai