A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezintă o provocare şi în acelaşi timp, o manieră, o metodă de a vedea dincolo de scenă, de a privi la semenii noştri care creează, pun în scenă şi dau viaţă personajelor. Cu siguranţă că nu este simplu să fii actor, să îmbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, însă privind la aceşti oameni – actorii – poţi înţelege cât de complexă este viaţa, cât de multe sunt posibilităţile pe care realitatea ni le oferă. Avem ocazia astfel, să ne înţelegem pe noi înşine, să ne explorăm posibilităţile, gândurile şi dorinţele.

„Orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte”

Din acest punct de vedere, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” ne oferă o incursiune în lumea de dincolo de scenă, în chiar viaţa actorilor, a acestor persoane de excepţie ce reuşesc să materializeze într-un limbaj sensibil şi într-o execuţie de excepţie, ceea ce au gândit marii dramaturgi, ce ne-au lăsat piese de teatru fără moarte. Odată cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o călătorie în universul spiritului uman, ce-şi depăşeşte condiţia materială pentru a se avânta spre zările nesfârşite ale visării, imaginaţiei şi dorinţei de a întruchipa nemurirea.

Astfel, actorul Eusebiu Ştefănescu mărturisea într-un interviu acordat autoarei: „Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne trăieşte pe noi şi nicidecum invers.”

„La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”

Pentru a nu rămâne în necunoştinţă de cauză asupra efortului pe care îl reprezintă alcătuirea unei cărţi cu şi despre actori, autoarea ne mărturiseşte: „La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal) şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit, şi gata faima! Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nu pară prost.”

Dan Puric – „Esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate”

Autoarea ne oferă şi ocazia de a lua contact cu gândirea profundă a actorului şi regizorului Dan Puric, fapt care dă o notă specială întregii cărţi, aşa cum putem citi în continuare: „Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi, printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.”

Ştefan Iordache – „Acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii”

Mesajul central al cărţii reiese cu uşurinţă din parcurgerea impresiilor pline de substanţă pe care diferiţi maeştri ai scenei teatrale româneşti le transmit şi astfel, putem enumera o galerie impresionantă: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Ştefănescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Radu Gabriel, Mihai Mereuţă, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleonţ, George Motoi, Gelu Colceag şi nu în ultimul rând, Ştefan Iordache.

Vorbind despre acest titan al scenei româneşti, care a fost Ştefan Iordache, autoarea spunea: „Am simţit întotdeauna că există în el, dincolo de privirea lui, când timpul nu mai are însemnătate, acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care convenţiile obişnuinţei o tot ascund, încercând să ne facă să uităm că de fapt fiecare secundă de comunicare îşi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori să vadă infinitul, alteori o lumină jucăuşă, ştrengărească aş spune, răsare cu un zâmbet ironic, vesel, senin.”

„Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

Ineditul acestei colecţii de interviuri se concretizează ca un element de valoare ce recomandă prezenta carte oricărui cititor, oferindu-i ocazia de a fi părtaş gândurilor, impresiilor pe care actorii români le transmit, ca o invitaţie de a gusta iarăşi şi iarăşi din profunzimea artei dramatice.

„Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte mai vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă … Şi trandafiri galbeni. Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

Octavian D. Curpaş